Spectator fiind la cea dintii premiera a stadiunii artistice 2009-2010 a Teatrului Bacovia am ramas cu sentimentul neplacut ca asist la un spectacol de improvizatie – neclarificat, nedefinit – la o reprezentatie “la moda”, voit de avangarda. Nu-i mai putin adevarat ca daca avangarda face moda, moda nu face avangarda, fiindca urmeaza si nu inventeaza. Iar pentru a inventa cu adevarat, nu e destul s-o vrei. Trebuie sa si poti. Piesa lui Ray Cooney oferea toate premizele unei comedii bulevardiene de calitate, cu conditia sa-i surprinzi umorul tipic englezesc, sa-i descilcesti intelesurile nu doar rostind, ca apoi sa-i pierzi toata incarcatura emotionala prin joc intru totul nesemnificativ, la limita amatorismului. Intreaga distributie joaca precipitat, rastit, mitraliind textul si fugarind personajele intr-o miscare prea putin ordonata. Cu exceptia Firutei Apetrei, care simte instinctiv datele personajului si le imbraca intr-o stilistica cit mai apropiata de comediografia britanica. Idealul pentru un regizor este actorul care sa existe in personaj, care nu joaca o idee, ci ajunge la ea prin joc, care nu joaca o semnificatie, ci naste semnificatii. Actorii, asadar sunt elementele esentiale ale viziunii regizorale si numai regizorul este vinovat daca ei nu servesc rolurile. Cind se joaca grosier, ajungindu-se pina a se scarpina unde mi-e rusine mie sa spun, consider ca actorii au fost lipsiti de orice supraveghere regizorala.
Premiera in versiunea scenica a lui Dumitru Lazar Fulga pare una corecta pe text, dar e una care nu-ti solicita interesul, nu-ti pune in miscare constiinta, nu te intoarce in tine insuti. Face parte dintre spectacolele neutre, care nu depasesc lectura comoda. Acesta este si motivul pentru care nu pot face o demarcatie neta intre jocul unor actori cu un anumit grad de maiestrie (Viorel Baltag, Ion Goranda, Daniela Vrinceanu) si al altora cu o experienta scenica mai redusa (Stefan Ionescu, Bogdan Matei, Bogdan Buzdugan), chiar daca fiecare in parte s-a straduit sa-si individualizeze personajul. Impresia finala ramine, insa, una de aglomerare, prin care rafinamentul textului razbate greu, inabusit, cu aproape toate nuantele estompate sau inecate. Comedia lui Rey Cooney e pasionanta in substanta ei, dar spectacolul nu a reusit s-o slujeasca pe masura, fiind dezlinat, fara stil, fara o idee coordonatoare. Insasi textul adaptat de regizor (“Farmecul ametitor al banilor negri”) este in contrasens cu textul dramatic care pleaca de la o incurcatura de serviete: una cu un sandwich in ea si alta cu o suma uriasa, ce ii da gasitorului dorinte colorate despre o bogatie picata din cer, pina isi revine cu picioarele pe pamint. Asadar sint bani gasiti prin noroc, nicidecum negri prin spalare sau afaceri necurate.
Vasile Pruteanu
umor negru a zis
Parca erai la pensie domnule critic de ocazie…muzical…parerea dumitale e nesemnificativa de multa vreme, mai bine manaca seminte ca te prinde de minune, daca mai ai cu ce …
ion a zis
cam tarziu cu comentariile… intre timp, la teatru , au mai fost si alte evenimente