Am murit, mai simplu nu pot fi. Sint mai putine prilejuri de a vietui maret, decit de a muri maret.
Cuvintele nu-mi apartin, au fost rostite in urma cu mai bine de un sfert de veac de cel care, acum, a plecat dintre noi. Aceste poeme despre nemurire, alaturi de alte cugetari si de versurile sale cele mai frumoase si mai incarcate de adinca simtire poetica, ni se destainuie noua, tuturor, dintre copertile unei carti iesita de sub teascurile tipografiei bacauane spre a omagia implinirea unei jumatati de secol de la nasterea poetului basarabean Grigore Vieru, supranumit Eminescu al tinuturilor romanesti de peste Prut. Era darul scriitorilor romani oferit celui care, prin cuvintul sau inconfundabil, rostit cu temeritate, cu dragoste si credinta in adevarurile cele spuse, isi asumase nobila misie de a ne redeschide ochii asupra adevarului etern, anume ca „Nici un grai nu este mai mare decit Patria, nici un grai nu este mai mic decit istoria Patriei”. Cartea, pe care o am si acum in fata spre a-mi vorbi despre marele disparut in imprejurari dintre cele mai tragice, nu putea fi mai sugestiv intitulata: „Radacina de foc”. Mesajul, sugerat noua, tuturor, prin fiecare vers, prin fiece cuvint, era unul de dor si de apropiere, ce ne trimetea spre sensurile adinci ale unui vers dintr-un cintec la fel de celebru al anilor ’50: „… ca tot ce-i romanesc, nu piere”.
Bacaului i s-a oferit sansa de a fi printre cele dintii trei orase de dincoace de Prut care sa-i tipareasca opera. Evenimentul editorial, unul cu adevarat de exceptie, se producea in toamna anului 1988 si avea sa marcheze intr-un chip cum nu se putea mai surprinzator si placut viata urbei noastre. Tot prin acea vreme, televiziunea publica ii consacrase mai multe emisiuni, ne facuse cunostinta cu poetul, dupa cum se spune, astfel ca ne era cunoscut. Eu insumi am fost eroul fericit al unei intimplari de neuitat: tocmai veneam de la tipografie, de unde reusisem sa ma capat cu un exemplar al volumului ce se pregatea sa iasa de sub tipar si, minat de curiozitatea cunoasterii, il rasfoiam din mers cind, prin dreptul palatului administrativ, mi-am incurcisat pasii cu ai Poetului. Mi-a vazut cartea, el inca nu o avea, pentru ea venise de la Chisinau, si mi-a zimbit intinzindu-mi dreapta intr-un gest amical. Eram atit de uluit, incit de-abia am reusit sa-ngaim citeva cuvinte. In jurul nostru se formase, instantaneu, un grup numeros de oameni curiosi care vibrau de nerabdarea de a-l vedea de aproape si de a-i auzi glasul, astfel ca am trecut pe planul secund al momentului pe care nu il voi uita niciodata. Ne-am reintilnit, dupa revolutie, de mai multe ori, la o zabava de vorba, cind mi-a si oferit, pe acelasi volum, dedicatia: „Fratelui Mihai Buznea, acest poem scump inimii autorului, cu dragoste si dor: Usoara, maica, usoara/ C-ai putea sa mergi, calcind,/ Pe semintele ce zboara/ Intre ceruri si pamint”. Si-am simtit, de-atunci, mereu, ca maica pe care-o transpune in icoana sufletului sau nu e doar cea care i-a dat viata, ci si Tara de pe ambele maluri ale Prutului. Iata, de altfel, ce scrie Victor Craciun in postfata la „Radacina de foc”: „Grigore Vieru plinge secolii de impovarare nedreapta ai neamului, si ride solar traind bucuriile vietii si nadejdilor de miine. O face cu sinceritate si emotie, cu dramatismul acestor trairi totale ale celui implicat in viata nationala si a umanitatii (…). Intreaga actiune lirica a lui Grigore Vieru este o ampla actiune sociala, simplu redescoperita in patria lui de cuvinte”.
Simbol al romanismului, ramine in constiinta nationala ca poet al marilor iubiri: de neam si de tara, de oameni, de adevar si dreptate, de frati dintru aceeasi mama. A plecat de linga noi fara a ni se marturisi printr-un ultim cuvint, dar a ramas alaturi de noi prin tot ceea ce a incredintat memoriei nemuririi.
Sa ne traiesti, Grigore Vieru!
Lasă un răspuns