La fel ca în oricare alt domeniu, și în medicină există termeni conceptuali ce revin frecvent, mijlocind interpretarea unor fenomene. Din acest motiv îmi permit să aduc în discuție un subiect – oarecum mai delicat – referitor la filozofia vieții umane. Enunțul următor ar părea șocant numai în absența alternativei; variantei îndeobște posibilă: eu cred că viața pe pămînt este prea stupidă. Ea se finalizează mereu și mereu prin așa-zisa moarte. În natură, în univers, totul este reglat perfect, totul are un sens. Între cele mai mici vietăți terestre, între cele mai complexe fenomene cosmice, există interdependențe. În sensul că unele le întrețin sau le generează pe altele.Toate sînt rotițe, pîrghii într-un imens angrenaj. Trăirea pe pămînt. De ce n-ar fi o clipă a existenței universale, corpul uman – expresia spiritului care vine și trece dintr-o sferă în alta, viața – o idee rătăcită între un colț din memoria timpului. În baza acestei judecăți, nimeni nu suferă și nimeni nu se bucură în așa-zisa viață. Doar gîndirea care creează sau induce asemenea stări este diferită.
„Nu cred că oamenii fac lumea, ci lumea conturează omul prin vibrațiile pe care le trezește în el, și-i creează imagini corespunzătoare acestor vibrații”, spunea Emil Cioran. Niciodată nu sîntem pregătiți pentru boală. Dar să nu se creadă că ea nu-și are rostul ei. Boala te face să nu mai iubești viața; este o formă a dezgustului de a exista. Îți trezește obsesia, coșmarul renunțării prin moarte. „Dacă am ști că viața se continuă în altă sferă; altfel spus, dacă am ști că sîntem nemuritori, ar exista atunci pe pămînt teama de a „nu muri”. Dar, oricum, în momentul „transferului” dintre lumi, din toate idealurile omului nu va rămîne decît el însuși – omul gol” (Emil Cioran).
Acum, mai cer îngăduirea înțelegerii unei alte abordări tematice. Să lămurim cît de cît tenebrele unor mentalități (aproape) instituționalizate. Ce este medicul? Amic sau inamic public? Are el puterea, dorința să schimbe lumea? Să schimbe omul? După cît poate natura, înzestrarea lui exersată. Trăiește medicul, plătește mai mult decît alt semen al său tributrul neputinței? Are prea puțin? Ce-și poate încă (mereu) dori? Îndată sosesc și răspunsurile deja formulate. Poate nu în ordinea enunțată. Fără discuție, medicul este un „amic” și nu un inamic public. Ca un paradox, trebuie să recunoaștem că de foarte multe ori este considerat inamic. Există un conflict medic – pacient sau, mai bine-zis, pacient – cadre medicale de toate gradele? Pacientul vede ostilitate chiar și la infirmieră. De ce?
Foarte puțini sînt mulțumiți de felul în care au fost tratați într-o unitate spitalicească, și cînd spun tratament nu mă refer numai la tratamentrul exclusiv medical, ci și la condițiile de cazare, ambianță, confort, hrană. Așadar, revin la ceea ce am susținut anterior: sănătatea costă enorm de mult, cred că este mai costisitoare decît înarmarea, dacă ar fi să asigurăm condiții corespunzătoare, pe măsura importanței despre care se spune că i se acordă omului. Vorbe de clacă. De campanie electorală fără sfîrșit. În realitate, omului bolnav i se dă atît de puțină atenție! El nu primește mai nimic, în afară de vorbe! Cine are nevoie de oameni bolnavi? Poate și din acest motiv spitalizarea se face în rezerve de 3-4 paturi (în ultima vreme, numărul de locuri s-a redus drastic), în cel mai bun caz, altfel este obligat să conviețuiască în saloane cu 8 – 10 și chiar 12 paturi. El (bolnavul) își suportă greu suferința, dară-mi-te într-o aglomerare de alți suferinzi, între gemete și scrîșnete de dinți! De multe ori m-am întrebat cum de suportă bolnavii spitalizarea în acest condiții, neavînd în ochii înspăimîntați nici măcar răzvrătirea lacrimei!
Dr. Ioan Hălmaciu, medic primar chirurg – Onești
Lasă un răspuns