Stă sprijinit în cele două cîrje și privește lumea cu ochii înlăcrimați. Poate plînge, un plîns înfundat, cuminte, izbucnit fără vrerea lui; poate îl dor ochii din cauza gerului neadevărat de sever pentru această zi de început de primăvară calendaristică. Lumea trece și vine, fiecare om cu gîndurile, cu planurile, cu necazurile sau cu bucuriile lui. El, băiatul în cîrje, n-are nici bucurii, nici satisfacții și nici măcar nu se gîndește la viitorul său. Atunci, cu doi ani în urmă, totul s-a întîmplat atît de repede și atît de cumplit și atît de neașteptat! Trecea linia ferată, avea gîndurile aiurea, se gîndea la frații lui cei mai mici, trei la număr, mama, singură, cu leafa ei de femeie de serviciu și el, cel mai mare, cu banii luați ca zilier, se grăbea să ajungă la lucru, acolo, unde maistrul Nicola îl luase la construcția unei case din Cartierul CFR. Și a venit locomotiva și s-a trezit în spital, cu mama și frații plîngînd alături de el, ce-ai făcut băiatul mamei, unde ți-a fost capul, așa îi zicea mama, și a trecut timpul, mai mult de o lună a stat în spital, i-au amputat piciorul drept, iar cel stîng i-a rămas fără labă, mare noroc a avut, așa ziceau doctorii, iar el, acum, se întreabă ce noroc a avut, că nu se uită nimeni la el, vine, ziua, aici, în piață, privește lumea, nu, nu cerșește, nu întinde mîna, e adevărat, sînt și oameni milostivi care-i întind o monedă sau o bancnotă, ajunge, spre după amiază, acasă cu bănuții aceștia și-i dă mamei, tata a plecat de mult pe drumul acela de unde nu s-a întors, încă, nimeni, frații au mai crescut, sînt elevi… Așa am înțeles eu de la băiatul acesta de 18 ani pe care l-am cunoscut și cu care am stat de vorbă în piață, cînd venisem să cumpăr mere de la mai noul meu prieten Ion Irimia, bărbat încă tînăr, brăilean, fost lăcătuș mecanic la CFR, acum vînzător de mere, sfeclă roșie și ardei iuți, eu venisem, deci, cu treabă în piață și l-am cunoscut și am stat de vorbă cu Nicușor, băiatul în cîrje… Nu, nu i-am dat bani, i-am dat cîteva mere, cele mai frumoase, el mi-a mulțumit și am vorbit despre el, despre frații lui – Culai, Lena și Ionel -, despre mama lui, Vetuța, femeie de serviciu la o firmă din Bacău, mi-a zis că-i place să citească, a citit din Sadoveanu și Jules Verne și Victor Hugo – „ce carte extraordinară e Mizerabilii” – așa mi-a zis, și eu i-am răspuns că are dreptate și atunci ochii lui albaștrii s-au luminat și au strălucit ca soarele mult așteptatei primăveri… (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns