Femeia – țărancă din Bijghir, mă lămurește: „Așa se cheamă, Crenguța de măslin. Iisus, cînd s-a născut, s-a născut cu o frunză de măslin și frunza aceea poartă noroc tot timpul anului, dacă o ții în casă. Nu, nu se vestejește deloc!”. O opresc din vorbă și-i zic: „Mamă, da’ eu văd că e o crenguță de vîsc! Așa se cheamă la noi, vîsc, iar matale îmi zici că-i crenguță de măslin…” Țăranca reia: „Păi, ai dreptate, e vîsc, da’ noi îi zicem crenguță de măslin pentru că la noi nu crește măslinul, iar vîscul are aceleași…, cum să le zic…?”. „Zi-le însușiri”, o ajut eu, ca să termin povestea asta care nu-mi prea sună bine. Adică, asemănarea cu frunza și crenguța de măslin. Dar o înțeleg. Femeia asta vrea să-și vîndă „marfa” și, ca orice piețar care se respectă, face totul pentru asta. E o femeie necăjită, și-o cred. Îmi zice că are nouă băieți, de fapt ei s-au urcat în plop sau în cireș și au tăiat crenguțele, ea le-a adus la piață să le vîndă. „Cumpărați, vă rog, și n-o să vă pară rău…”. Cere 10.000 pe crenguță, „…da’ mai negociem dacă trebuie”, și astfel mai aflu că vîscul ține nu numai de noroc, ci e bun ca ceai, pentru bolile de inimă, de stomac, de fiere, de cap, de… E un adevărat panaceu universal, pe lîngă faptul că-ți „decorează și casa”.
Văd, zilnic, în piața mare a orașului, astfel de oameni – femei, bărbați, copii, bătrîni sau tineri, îi recunosc după cum sînt îmbrăcați și după felul cum se comportă, că-s tare amărîți. Vin de-acolo – din satele lor, cu te-miri-ce, să vîndă și să facă un ban să-și cumpere de-ale gurii sau ceva de îmbrăcat de la magazinele care vînd haine la mîna a doua. Cîteva legături de sunătoare uscată, cîteva pungi cu fasole uscată, cîteva legăturele cu hrean curățat, o sută-două de nuci, ce găsesc și ei prin gospodărie și pe ce pot scoate un ban. Acestea sînt „mărfurile” aduse de acești oameni umili și nevoiași, care traversează și ei așa cum pot dificultățile „economiei de piață”.
(Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns