Eugen VERMAN
Tînărul acesta să aibă douăzeci de ani. E înalt, suplu, ochi negri, părul la fel. Vinde prune. De acelea lunguiețe, vinete, cărora noi, cei din partea locului, le zicem perje. Cere zece mii pe kilogram. Încerc să iau una în mînă, să văd dacă merită să cumpăr, dar mă oprește: „Dacă toți ar face ca dumneata, unde-aș ajunge…?” Gîndesc că are dreptate. Da, unde-ar ajunge…? Pun pruna înapoi și-i spun să-mi dea două kilograme. În vreme ce-mi umple tirizia, îl întreb de unde-i de loc. Mă privește lung și-mi răspunde tot cu o întrebare: „Ai auzit, cumva, de Vaslui…” N-am ce face: „He, he, pe drumul de costișă ce duce la Vaslui…” El: „Ce tot spui, omule, acolo…?” Eu: „N-ai auzit de versurile astea celebre…? Vasluiul a fost cîntat și în poeme…” Și i le repet. Mă privește surprins, alarmat chiar: „Nu, domnule, de unde să aud eu chestiile astea… Eu n-am făcut decît opt clase și alea din fugă…” Rîde cînd zice „din fugă”. Și reia: „Eu îs muncitor, nu cărturar, lucrez la fermă și-s și vînzător… Ăia de-acolo au încredere în mine, că-s cinstit… Ce tot îmi îndrugi, ce drum, ce costișă…” Încerc să dreg cumva situația și-i spun că, de fapt, i-am zis niște versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Alecsandri, „Sergentul”, dar, se pare, băiatul ăsta e neînduplecat: „Ia mai slăbește-mă, domnule, cu sergenții ăștia, că ăștia mi-au dat și o amendă astă noapte, cică am depășit viteza legală… Dă banii, poftim marfa, la revedere…” Ce să fac, iau marfa, îi dau banii și plec. Mai bine tăceam că, dacă tăceam, filosof rămîneam… Deși, să fiu drept, nu-mi pare rău că am trecut prin situația asta, că am mai fost pus în astfel de „scene”, fata aia care, cu o săptămînă în urmă, mi-a vîndut trei kilograme de mere cu opt mii kilul, elevă într-a șaptea, habar n-a avut cît fac opt ori trei… Da, sînt semnale că prin școli nu se prea mai învață…
Lasă un răspuns