Sînt, de o lună de zile, la Constanța, la una dintre fiicele mele, care locuiește în acest oraș binecuvîntat de briza Mării de la terminarea Facultății. Cartierul se numește „Kilometrul 5”, iar piața, unde merg cam la două zile, e modestă ca dimensiune, să zic așa, dar foarte bogată. Agricultorii din Dobrogea, dar și din Giurgiu ori Buzău sau de mai știu eu unde aduc din roadele de sezon ale cîmpului. De-acasă, de la Bacău, Marga, fiica mea cea mare, mă sună. „Cînd vii, tată, acasă, adu-ne și cîteva kilograme de piersici, c-acolo e țara lor. La noi nu dau mai jos de 25.000”, îmi explică ea.
Întîmplarea face să-l cunosc pe un om din partea locului. Da’ ce zic eu partea locului, căci omul acesta, de 63 de ani, e tocmai din Oltenia, din Strehaia – orășel care-mi trezește amintiri atît de îndepărtate. Era în ’44, cînd părinții și noi, copiii – eram doi pe atunci, al treilea avea să fie născut chiar acolo, în Strehaia, unde ajunsesem ca „refugiați” – acolo am stat cîteva luni de zile. Și-mi zice omul acela, «domnule, în ’51 m-am urcat în tren și am mers pînă unde s-a oprit trenul». Și trenul s-a oprit aici, în Constanța. Omul se numește Popescu Marin, în Constanța a făcut școala profesională, apoi un liceu, a devenit muncitor, apoi maistru, iar Revoluția l-a prins maistru principal, șeful unui atelier mecanic din Port. „Conduceam, domnule, 180 de oameni, eram cineva, iar acum vînd piersici. Pe la dumneavoastră, pe la Bacău – acolo am făcut armata – nu se prea găsesc, da’ la noi livezile îs pline”, spune el. Omul are acum zece hectare, în Mihail Kogălniceanu „de Tulcea”, moștenire a nevesti-sii. A dat, cum se zice, lovitura. Dar nu-i vesel deloc. Îmi mai zice că dacă în anul trecut vindea, zilnic, 200 – 250 kilograme, acuma, abia dacă vinde 40 de kilograme. Lumea e tot mai săracă, asta e concluzia lui Dom’ Marin, cunoștința mea din Constanța. Și atunci îi zic vino, domnule, în piață la noi, la Bacău, n-o să le dai cu 16.000, cît ceri aici. O să le vinzi cu 18.000, cu 20.000, și n-o să ai probleme că o să rămîi cu ele nevîndute. Și ce fructe…! Omul mă privește lung, zîmbește, ar veni cu plăcere dacă i-aș asigura eu transportul și cazarea. Și așa ne-am despărțit, el cu piața din Constanța, eu cu cea din Bacău. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns