Farmacia „Nipan” e chiar în „coasta” pieții celei mari din Bacău. Astăzi e duminică și de serviciu e doamna Eleonora Nițescu. Intru după cîteva tablete de Codeină – o tuse seacă mă necăjește de cîteva zile – și observ, imediat, că, deși-i dimineață devreme, mi-a luat-o „înainte” un copil pe care-l recunosc dintr-o privire. E mai vechea mea cunoștință, dacă pot spune așa, Mihaela, o fărîmă de om, care „se întreține” cu doamna farmacistă. Doamna Nițescu tocmai îi făcuse observația că „la ora aceasta copiii ca tine dorm și visează”, iar „tu umbli prin oraș…”. „Ba și eu am visat astă noapte, sare fetița. Parcă a venit la mine Moș Crăciun și mi-a adus o păpușă mare, mare, și un mobil și, la urmă, încă un frățior… Dar m-a trezit bunica și am plîns că n-am mai apucat să-l aud pe Moș Crăciun, că tocmai vroia să-mi zică nu știu ce…” Asta i-a zis Mihaela doamnei Nițescu, ceva mai înainte trecuse pe aici și baba Aurica, bunica fetiței, ceruse, ca de obicei, cîteva pastile de durere de cap și, tot ca de obicei, farmacista i le dădu fără să-i ceară vreun ban, știind că bătrîna e săracă lipită pămîntului, acum o aștepta pe Mihaela în colțul străzii, vor merge, iarăși, prin piață și apoi în fața Catedralei, nu, nu cer de pomană, le e rușine, dar oamenii de inimă, așa cum e și doamna farmacistă, le știu, deja, și strecoară fetiței cîte un ban sau un pachețel cu mîncare, acum, de Paști, ouăle roșii și cozonacul și pasca se găsesc din belșug… Baba Aurica e mică și slabă și adusă de spate, are fața luminată de ceva lăuntric, a făcut 12 copii, 4 fete și 8 băieți, bărbatul i-a murit încă din ’80, ea i-a crescut pe toți, a și muncit mulți ani, acum pensia nu-i ajunge, copiii n-au prea ajuns bine, fata cea mai mică trăiește cu unul, la Itești, sat la vreo 20 de kilometri de Bacău, are trei fete, asta, Mihaela, e feblețea bunică-si, o ia cu ea peste tot, Mihaela va pleca, la toamnă, la școală, că va împlini șase ani, da’ nu știu ce va face, că maică-sa și bărbatul ăla al ei îs tare amărîți și neajutorați, așa îmi zice cînd, ceva mai tîrziu, le-am întîlnit în fața Bisericii… Mihaela mă privește cu ochii ei verzi și mari, nu, nu-mi cere nimic, dar eu știu ce înseamnă să fii mic și sărac… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns