Vestigiile descoperite prin săpăturile arheologice și cele întîmplătoare conving că valea formată de pîrîul Cleja a fost populată de oameni încă din epoca neolitică. Stau mărturie în această privință urmele descoperite pe Dealul Alexandrina, pe locul Cetățuia, Lanul Curțu, ca și cele de lîngă construcția bisericii catolice. Alte descoperiri făcute pe vatra așezării demonstrează continuitatea localității în epoca dezvoltării civilizației fierului, a celei de formare a neamului românesc și perioadele premergătoare organizării statului feudal Moldova. Locuitorii acestor perioade, ca și a celor din secolele următoare au fost români ortodocși, organizați pe două moșii răzeșești, pe care dreptul de protimisis era respectat cu sfințenie. Acest sistem de organizare nu permitea amestecul nici unei autorități statale sau bisericești. Condițiile istorice au asigurat egalitatea, libertatea economică, socială, politică, juridică, culturală a oamenilor, ca și imposibilitatea pătrunderii în asemenea comunitate a unor persoane din așezările vecine, sau de peste hotare. Respectul față de legile nescrise și tradițiile dezvoltării societății românești au asigurat continuitatea etnică, românească, a populației din satele răzeșești Cleja de Sus și Cleja de Jos. Toponimul Cleja a fost înscris pentru prima dată într-un document redactat pe 3 mai 1588, în care s-a specificat că Marica, fiica lui Grigore Buzat, împreună cu fiii ei, Dumitru și Grigore, au vîndut partea lor din Mihăilești lui Ștefan din Cleja. Martori au fost Sima Vameș, Silesdi Iști Ioan, Drăghici Iliseiu, din Poiană. Documentul a fost scris de dascălul Dumitru, fapt ce convinge asupra populației ortodoxe. Remarcăm și subliniem că numele tuturor semnatarilor, ca și cele ale așezărilor sînt toate românești, de proveniență autohtonă, moldovenească. Toponimul Cleja a fost scris clar și fără echivoc, în cea mai perfectă formă românească. Scriitorii de documente din anii 1620, 1622, 1638, au arătat despre aceiași Ștefan Cleja, Sofronia și Piatra, nepoatele sale, Toader Moțoc „din Cleja”. Atunci existau două așezări cu nume identice, una în susul pîrîului, iar alta către zona de mijloc. Localitățile erau deosebite prin specificarea „Cleja de Sus” și „Cleja de Jos”. Ambele erau moșii răzeșești, populate de români independenți sub toate aspectele.
În 1640, Ștefan Clejanul a vîndut postelnicului Gheorghiță a patra parte din satul Cleja de jos, pămîntul lui Andrei cel Bătrîn, unde era prisacă și fînață. Martori la această vînzare au fost Mirăuță Mareș, Damian, feciorul lui Penteleu, Ionașcu și Gheorghe din Trotuș. La 2 decembrie 1673, Antonie, fiul lui Titiul, împreună cu nepotul său au vîndut lui Mihalache Țopa partea lor de moșie, din bătrînul Clejanul, ocina lui Simeon Titiul, pămînt din vatra satului, țarină, fînaț, pomi, loc de prisacă, vad de moară, izvoare și păduri. Informațiile oferite atestă o activitate permanentă, stabilitate, continuitate românească. Documentele prezentate au fost cercetate de noi cu cea mai mare atenție. Cuprinsul lor nu demonstrează, pînă la 1673, prezența credincioșilor catolici în localitățile Cleja de Sus și Cleja de Jos. Satele erau realități românești. În anul 1694, așezările au fost vizitate de anchetatorul apostolic Poeti, ca și majoritatea localităților în care trăiau credincioși catolici. Acesta a raportat Propagandei Fide despre faptele „oribele” săvîrșite de misionarii catolici, slujitori în Moldova. Întregul material documentar atestă existența și continuitatea satelor situate pe pîrîul Cleja din trecutul îndepărtat al românilor și al strămoșilor acestora. Hidronimul și toponimul respectiv nu au nimic comun cu termenul latinesc „ecclesia”, deoarece ambele provin din trecutul milenar al populației autohtone. Aceasta explică unicitatea termenului și explicațiile, fără fundament științific, încercate de unii pretinși cercetători și istorici catolici, în realitate falsificatori ai istoriei poporului român. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns