Rîndurile de față mi-au fost sugerate de conținutul unui articol apărut într-una din edițiile săptămînii trecute ale ziarului dumneavoastră, intitulat „Iartă-ne, mărite Doamne!”, care lua atitudine față de indiferența cu care băcăuanii au tratat împlinirea a 499 de ani de cînd a apus Luceafărul moldovenilor și al tuturor românilor, marele voevod Ștefan cel Mare și Sfînt. Practic, evenimentul a rămas sub tăcere, lucru neverosimil și imposibil de înțeles. Iată de ce mi-am propus o reabilitare post-factum, propunîndu-mi să vă scriu despre ceea ce simt și fac oneștenii pentru menținerea mereu vie a memoriei ilustrului domnitor.
Trăirile oamenilor din așezările trotușene se trezesc, deși nu adorm niciodată. Din rîndul zilelor importante și dragi românilor fac parte și cele din luna aprilie (urcarea pe tron), din iulie (strămutarea la lăcașurile veșnice), lîngă acestea fiind și Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor, legate de personajul de legendă care a covîrșit prin genialitate, cucerind o admirație fără seamăn în conștiința posterității, stăpînul veșnic al Moldovei. Dacă ne-am deplasa prin satele copilăriei Măriei Sale cu cîteva lucruri vechi – o cahlă, un opaiț de lut, o zăbală, o toartă de ulcior etc. și i-am întreba pe bătrîni de vîrsta acestor lucruri, ni s-ar răspunde invariabil: sînt de pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfînt. Așa au înțeles urmașii să-i eternizeze faptele de vitejie, secolele trecînde mărindu-i personalitatea celui ce i se potrivesc de minune spusele lui Augustus: „A găsit o țară de lut și a lăsat o țară de piatră”, precum și celebra caracterizare pe care Victor Hugo i-a făcut-o lui Napoleon I: „A fost mai mult decît un om; a fost un secol”. Acestea sînt dimensiunile pe care Măria Sa le dobîndește în posteritate.
Biserica Ortodoxă Română, cu memoria ei veșnic vie prin bisericile trotușene, face referiri speciale la cel canonizat în iulie 1992, anul trecut avînd loc la Borzești sfînta liturghie, ocazionată de împlinirea a zece ani de la canonizare. Zilele trecute, de asemenea, s-a celebrat o sfîntă liturghie prilejuită de data de 2 iulie. De Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor, primăria oneșteană, și asemenea ei multe altele, au depus coroane de flori și au prezentat programe cu conținut patriotic. Filiala oneșteană și cercurile din școli care ajută activitatea de cinstire a eroilor au depus numeroase coroane și jerbe de flori la monumente, cimitire de onoare și morminte de eroi, prima dintre aceste coroane depunîndu-se în al patrulea an consecutiv la bustul voevodului din curtea bisericii din Borzești. În multe dintre sate, programele susținute de școlari au reprezentat sărbătoarea populară cea mai așteptată din an. De asemenea, există preocupări încă de pe acum pentru anul 2004, pentru ca împlinirea a 500 de ani de la înălțarea domnitorului la ceruri să fie o comemorare pe măsura meritelor „leului și soarelui Moldovei”.
Autorul acestor rînduri, fost consilier local în mandatul precedent (membru al comisiei de cultură), fost președinte al filialei municipale Onești a Asociației Naționale Cultul Eroilor, care are peste 300 de membri și cu o activitate pe care, cu modestie, o apreciez bună (afirmație sprijinită de mai multe diplome de merit și o medalie jubiliară), în prezent consilier parohial, am fost împreună cu fiul meu la slujba de canonizare din iulie 1992 la Putna liniștii binemeritate sub crucea creștină a măritului Ștefan, emoționîndu-ne mereu la amintirea că ne-am aflat la numai doi pași de sabia voevodală, adusă cu gardă de onoare de la turci. În noaptea premergătoare slujbei și în care nu se cuvenea să se doarmă, și-au dat mîna mai multe elemente care au condus la o trăire emoțională unică, irepetabilă. Mă-ntreb, și îi întreb pe toți cei de-o stirpe cu mine: cu ce drept trecem sub tăcere momentele care ar trebui să ni-l readucă în memorie pe slăvitul domnitor? Ceea ce s-a petrecut la Bacău, cu puține zile în urmă, nu poate decît să mă întristeze.
(Corneliu Cristea, inginer pensionar, Onești)
Lasă un răspuns