Umorul face parte integrantă din viața noastră, este apanajul speciei umane și este dat doar unora cu vîrf și îndesat, laolaltă cu cele două ingrediente, „sine qua non”, care-s sarea de origine minerală și piperul de proveniență vegetală. Fără acestea două, umorul este searbăd și-n loc să stîrnească rîsul, se-ntoarce ca un bumerang, sub formă de gafă monumentală, la cel ce se-ntinde mai mult decît îi este plapuma. Constantin Tănase, Stan și Bran, Charlie Chaplin, Louis de Funes și tot neamul lor de glumeți consacrați și de talie universală n-au tins ca s-ajungă prim-miniștri, ci s-au mulțumit cu modestie ca să-nveselească milioane, sau sute de milioane de spectatori. Neavînd înclinații pentru tenis de cîmp, colecții de tablouri și pentru vînătoare, nu s-au ocupat de ele, au stat cuminți pe scena lor, au cules aplauze răsunătoare și și-au cucerit celebritatea, oferind clipe de neuitat celor care i-au privit. Doar unul singur și-a permis să pătrundă în intimitatea „cuibarului bărbătesc” și să creeze un scheci despre ce-a găsit acolo. Vasile Tomazian, actor la Teatrul „C. Tănase”, a prezentat o asemenea „producție” pe scenă, în urmă cu vreo 40 de ani, din care nu lipsea Florica, omniprezenta sa nevastă. Plecase cu ea la piață ca să-și facă rost de lînă și de ouă. Dînsa se așezase la coadă la lînă, iar el la cea pentru ouă și, după ce cumpărăturile au fost făcute, s-au căutat unul pe celălalt la cozile la care se plasaseră, însă nu s-au mai regăsit. Apoi, rătăcind printre tarabe, s-au reîntîlnit și Vasile i-a explicat Floricăi, care se enervase, cum s-a produs dandanaua: în timp ce el o căuta pe ea la…lînă, ea îl căuta pe el la…ouă. Gluma spusă de Tomazian, ca artist de comedie, are farmecul său intrinsec, spre deosebire de cea spusă de un demnitar într-o conjunctură total neadecvată, care, în loc să se ocupe de chestiunile nodale ale țării, face comedie din ele. Pînă la Nicolae Titulescu și după el, românii n-au avut și nici nu vor mai avea un diplomat inteligent, serios, patriot și de anvergură mondială. Vi-l închipuiți la prezidiul „Ligii Națiunilor”, al cărui președinte a fost în 1930 și 1931, făcînd glume infantile, pieptănîndu-se în timp ce țara nu stătea pe roze, sau bătînd cu bocancu-n masă, ca tov. N.S.Hrușciov? Nu vi-l? Aroganța, sfidarea și suficiența au înlocuit discernămîntul și bunele maniere, amînă „sine die” găsirea soluțiilor constructive, dar emit, în schimb, altfel de bazaconii impudice cu miasme de bazar. Urmărindu-i luările de cuvînt și interviurile, unii apreciază că „mai face, din cînd, în cînd și glume bune”. În acest caz, s-ar putea invoca adagiul scolastic care spune că „De gustibus et de coloribus non disputandum”, cu toate că nu-i vremea glumelor, ci a punerii osului și a capului la treabă. Calitatea lor este submediocră, iar bîta tulbură prea des apa bălții politice, stropind personalitatea adversarilor cu mîlul fetid al acesteia și înșelînd, totodată, speranțele unei națiuni întregi, care-i așteaptă să depășească vîrsta și gîndirea de „șoimi ai Patriei”. Faptul în sine învederează că umorul nu-i dat oricui, prin împrăștiere cu furca, el constituind un har ca toate harurile. Democrit a avut dreptate deplină, însă îndemnul său n-a ajuns, încă, la înălțimea burților, fălcilor și a nasurilor celor ce și le poartă-n vînt. Bietul Democrit! (Philip(s) BITUMINOIU)
Lasă un răspuns