Constantin CĂLIN
Chiar dacă a-ți întîlni-o, n-ați cunoaște-o. La auzul numelui ei, ați ridica din umeri: Raluca Neagu? Nu e top-model, nu prezintă știri la televiziune, nu e jucătoare de tenis, n-a produs nici un fapt divers cu iz de scandal. Pentru cîțiva dintre băcăuani, încet-încet, identitatea sa ar putea să se lămurească: aha, e fiica profesorilor Neagu, a lui Gheorghe Neagu, om de carte și cetățean veșnic nemulțumit, ăla care a dat tonul revoluției din decembrie 1989 în oraș. Lucrurile se opresc însă aci. Puțini ar fi în stare să mai adauge și alte informații. Episodul în care Raluca Neagu a fost un „copil minune” e aproape uitat. La 11 ani, ea a citit în cenaclul revistei „Ateneu” și în cel al Universității din București. În primul, versurile sale au fost comentate de Sergiu Adam, Lidia Blidariu, Cristian Teodorescu, Laurențiu Ulici și Dan Silviu Boerescu. A fost apreciată drept „o revelație”, „un copil cu o intuiție fenomenală”, „un poet matur”. „Nu-mi este rușine să afirm – a mărturisit în cenaclul bucureștean cel care avea să devină ulterior președintele Uniunii Scriitorilor – că ascultînd-o am simțit nevoia să lăcrimez”. Au existat, firește, și îndoieli asupra autenticității versurilor sale. Înțesată cu neologisme, „poezia ei – a observat cineva – nu arată ca o poezie scrisă sută la sută de un copil”. În Bacău, s-a crezut că tatăl, presupus veleitar, ar fi autorul, căci se mai întîmplase un caz de acest fel. Ironic, un prozator a venit cu o explicație și mai curioasă: tatăl își chinuie fiica pentru ca să scrie versuri! Dar revistele au scris despre ea sau au publicat-o fără reținere: „Ateneu”, „Tribuna României”, „Suplimentul literar-artistic al scînteii tineretului”, însoțindu-i debuturile succesive cu vorbe dintre cele mai entuziaste, convinse că au de-a face cu „o certitudine”. Iată una din poeziile care i-au apărut atunci: „Îmi mănînc visurile de iarnă / înfășurate în alb…/ Oare de ce mi le mănînc? / Nu-mi mai plac la gust! / Sau poate sînt prea aspră / Cu pămîntul ce-l simt…/ Trezindu-se în mine…/ Sînt aspră pentru un sunet plîns / Al copilului care stă să plece?/ Sînt aspră pentru mîncarea / Ce este gustată acum / De lupul cel alb al unui blănar / Ce se află în mîinile mele?/ Oare de ce sînt aspră cu mine? / Nu-mi plac strugurii în care străbate / Viermele crud al vieții?/ Oare de ce sînt aspră?” (Pe cine întreb). E surprinsă reacția mugurelui cînd dă să plesnească, a fluturelui cînd părăsește crisalida, a copilului cînd, sărind peste etape, presimte rigorile vieții. O emergență plină de neliniști. La nici 12 ani, „consacrarea” părea ca și obținută. „România literară” îi acordă spațiu pentru un interviu politico – literar. Întrebată: „ai auzit rostindu-se cuvîntul «dizident» în legătură cu poziile tale?”, Raluca Neagu (care, la începutul discuției, se recomandase: „Sînt elevă în clasa a șasea, îmi plac culoarea roz, zăpada, ciocolata și scriu poezii de la nouă ani”) răspunde fără ezitări: „Da, de fapt m-am considerat dizidentă într-un fel (…), a fost forma mea de protest”. Neîndoielnic, această declarație e influențată de atmosfera dezbaterilor din lunile ce au urmat „revoluției”. Totuși cea care o face are un motiv să vorbească așa. Deși lăudate de „o mînă de oameni” care le citiseră („Ana Blandiana, M.Cărtărărescu, N.Manolescu, M.Martin”), versurile sale nu putuseră apărea într-o plachetă, nici măcar la Editura Litera, unde costul tipăririi era suportat de autori. Factura lor sumbră ar fi constituit o pată de contrast în climatul de optimism artificial de dinaintea căderii regimului. Faptul de a fi fost ținută deoparte, amînată, căpăta în sfîrșit un nume: „dizidență”! Steaua Ralucăi Neagu părea să se fi pierdut definitiv în „hărmălaia” de după 1990. Ultima ei prezență într-o revistă e cea din „Literatură și artă”, din 7 martie 1991, cu un grupaj de zece poezii, dintre care două sau trei mustind de nemulțumire, cu incizii de pamflet, ca aceasta: „Țiganii literari din presă / Furau ochii și rinichii / Iepurelui din templu / Treptei / Erau prea deștepți / Cînd se învîrteau / În cioburi…/ Nu uitați / Era ceva închegat / O biografie selectivă / A atitudinii lor” (Biografia iepurilor). Au urmat doisprezece ani de tăcere, cînd nu s-a știut dacă mai scrie sau nu. Acum am în față dovada întoarcerii ei la unelte: volumul „Epidermice”, predat unei edituri băcăuane. Lucrurile par să se fi petrecut așa cum profețise regretatul Cristian Popescu, în amintita ședință a cenaclului „Universitas”. El a vorbit despre propria-i evoluție: la 10 ani scria, la 13 știa deja că trebuie să fie poet, dar abia la 24 a ajuns la poezia care să-l reprezinte. „Va fi interesată – spunea el poziția Ralucăi Neagu peste douăzeci de ani față de poemele ei. Textele sale arată conștiința actului pe care îl face, dar – sînt sigur – conștiința ei se va schimba”. Semn al reconsiderării, al detașării de ele, în proiectul de sumar al „Epidermicelor”, poeziile din copilărie sînt exilate într-o anexă. Lotul nou denotă, într-adevăr, o schimbare, dar nu radicală, ci ca o consolidare a datelor inițiale. Cum arată poezia propusă acum de Raluca Neagu s-o reprezinte? E o poezie care refuză descripția și comentariul didactic. Veritabile viziuni sintetice, poemele se bazează pe intuiții greu de explicat. Cînd încerci să le rezumi ori să le ordonezi după simțul tău, eșuezi. Literar, Raluca Neagu e nepoata autentică a unora dintre marii șaizeciști, în umbra cărților cărora a crescut. Însă, în timp ce aceia își îngăduiau uneori să ia anumite lucruri în joacă, ea ia totul în serios. Iar unde la ei era „narațiune”, la ea se închide într-o formă aproape ermetică. O poezie epurată de biografie, nesentimentală, concentrată asupra cîtorva senzații, compusă din impulsurile unei gîndiri severe. Neagră, rece, dură. Fără muzicalitate. Cu retorica zugrumată, în afară de o excepție sau două. O poezie ivită din iritări ale conștiinței și spaime, scrisă, parcă, din perspectiva unei entropii universale. Elementele, regnurile, noțiunile se amestecă. La fel percepțiile, amintirile, reflexiile, evocînd un haos acaparator, avid de puritate, o exasperare și o destructurare, continue. Nu o dată, se operează cu termeni științifici, însă anatomia și chimia dintr-un poem sau altul nu-s cele clasice: „Dă-mi surîsul urechii tale / Sînul coapsei cu gust alb, / Timpanul nou construit / Dă-mi numele glandei tale, / Noaptea creierului, falca singurătății, / Poate și flacăra mormîntului, / Jumătate de dinte uscat / Dă-mi parfumul timpului! / Plimbă-mi pletele pulverizate și rase de vis, / aruncă-ți mîinile în țărînă / Iubește-mi untura existenței, / Aprinde răsucirea întîrziată, / Strivește tubul cu îngeri, / Bandajează-mi șiroirea… / Și haide… adună-mi tristețea!” (Portret de sînge). E aci o sete devoratoare de bine, de celălalt ori de altă lume. Totul e intens în poezia Ralucăi Neagu, în care cuvintele cheie sînt: sînge, secundă, lacrimă. Ceea ce poate să pară neverosimil în ea (autoarea fiind abia în pragul vîrstei de douăzeci și șase de ani) e cvasipermanenta invocare a morții. Rareori însă aceasta se exprimă ca dor de extincție. Cel mai adesea moartea e doar o ipoteză stimulatoare pentru o viață ideală sau un scurt coșmar care îndeamnă la revizuiri morale: „Sînt copilul gol al morții, / Pîntecul secundei…/ O fostă sămînță fugară, sînge… / Pași orbi / Dinte disperat…unghie veche, / O joacă obosită, / Poate și o mandibulă fără timp / Și salivă. / Sînt… copilul gol / Al morții” (Poem pentru o existență fugitivă).
Lasă un răspuns