Constantin CĂLIN
„Plictiseala este mai rea decît angoasa”, recunoaște Marie Bonaparte, într-o scrisoare „hipermelancolică” adresată lui Freud la 21 decembrie 1925. Dar chiar și atrocele Emil Cioran o consideră cea mai devastatoare dintre suferințele omenești, pentru că – explică el – clipa următoare va fi mai goală și mai grea decît precedenta. „Față de plictisul ce mă așteaptă, cel de acum îmi pare atît de plăcut insuportabil, încît mi-e teamă să nu-i istovesc teroarea”. Deși veche în lume, plictiseala a început să facă ravagii cam din secolul al XVII-lea. E una din temele Cugetărilor lui Pascal, care observă că „Omul nu suportă nimic mai greu decît inactivitatea totală, cînd trăiește fără pasiuni, fără ocupație, fără distracții, fără treabă”. Dificultatea de a o îndura a simțit-o, în secolul următor, și Doamna Du Deffand, care declară că ar prefera o existență vegetală („ulm sau stejar”) numai să nu se plictisească. „E boala cea mai teribilă și mai generală”, scrie un contemporan al acesteia. E „chinul cel mai crud”, „cel mai cumplit”, vor spune și alții. Reduce orizontul, mortifică: „Eu n-am alt nimic, decît îmi măsor mormîntu în lung și larg”, se tînguie, după ce simte că l-a pătruns, Nicolae Văcărescu nepotului său, Iancu. N-are sediu, n-are granițe sau preferințe de clasă. E cunoscută la Paris și la Petersburg, la Copenhaga și la Varșovia, la Roma și la București. Se plîng de ea nobili, funcționari, medici, militari în retragere etc. Totuși această stare de „marasm biologic și psihic” se manifestă cu cea mai mare virulență la persoanele știute ca sensibile: un Evariste de Parny, un Byron, un Musset, un Chopin, un Delacroix, un Baudelaire, un Flaubert, un Kierkegaard, un Cehov etc. „Artiștii – susține Petre Pandrea – se îmbolnăvesc, în mod regulat, de spleen. Alături de Eros este a doua mare temă a inspirației lor”. Teribilul „l’ennui, fruit de la morne incuriosite, desertifică numeroase suflete și le pregătește pentru neant. El îi lovește pe cei singuri, celibatari, dar și pe cei însurați, mai ales duminicile și sărbătorile. Are grade: „plictiseală, „replictiseală”, „supraplictiseală”, „paraplictiseală”. Uneori e melancolică, placidă, alteori – neliniștită, sîcîitoare. Provoacă un „suprem dezgust” sau niște idei „foarte negre”, ca aceea, mărturisită de Costică Parigoridi, personajul lui Caragiale, de a se arunca „subt roatele primului tren la-ndemînă”. În fine, plictiseala apare mai dureroasă pentru un om cu eșecuri decît pentru unul cu succese, pentru cineva ce stă într-un „loc unde nu se întîmplă nimic” decît pentru cineva unde lucrurile se mișcă. Din Bîrlad la 12 octombrie 1902, Emil Gîrleanu, îi cerea lui George Tutoveanu, aflat atunci la Fălticeni ca institutor: „Scrie-mi și tu mai des, căci mor de urît…” Și revenea, după numai cîteva rînduri: „Scrie-mi te rog mai des, dacă nu vrei să afli că am murit de spleen”. La rîndul său, Dimitrie Anghel povestea că odată, pe cînd se afla cu o însărcinare la Isaccea, „într-o noapte fu cuprins de groaza urîtului”. Și-n noaptea aceea, deși pe Dunăre curgeau sloi de gheață, a trecut dincolo, la Galați, de unde luminile îi făceau cu ochii și-l atrăgeau în mod irezistibil. Exasperată, plictiseala îl împinge pe B. Nemțeanu să scrie o serie de „lamentații în stil biblic” despre uzura sufletească pe care ea o produce: „Vai, Doamne, tare sînt plictisit și amărît / de parcă aș avea în suflet / numai ghete fără tocuri și pantaloni cu genunchi” etc.
La noi, Bacovia ilustrează cel mai dramatic tipul omului plictisit (l’homme spleenesque”), obosit și trist. Principala cauză a plictisului său o constituie (ca să folosesc o formulă mai nouă) „percepția carcerală a existenței”. El e captivul provinciei, al familiei, al propriilor habitudini, al propriului corp, al propriilor dileme: „Și plictisit / De-a (sic!) vieții / Întrebări…” La Arghezi, plictiseala (urîtul) vine din inaccesibilitatea omului la cele cerești, la Bacovia, dimpotrivă, ea e dată de inaccesibilitatea la cele lumești, de rarefierea contactelor umane, de lipsa de comunicare reală cu ceilalți. Plictiseala îl face să se simtă „pierdut, inutil, ridicol”, să regrete că „nu cunoaște o altă limbă, cu care să fi vorbit cu luna în declin”, ori să dorească „emoții bizare”. Plictiseala e timpul gol care se întinde nu pe un ceas, nu pe o zi, o lună, un an, ci pe lungi segmente de biografie. Văzută din această perspectivă, ea e însăși viața: una searbădă, indiferentă, inutilă: „Ce trist amor / Să vrai, / Să stai, / Cu cei ce mor. // Și ce avînt / Să treci, / Pe veci, / Într-un mormînt. // Ce fără rost / Trăind, / Gîndind, / De n-ai fi fost. // Și ce cuvînt… / Mister, / În cer, / Și pe pămînt”. O viață fără reliefuri, plată, monotonă.
Vîscoasă, sufocantă, plictiseala se naște dintr-un pustiu existențial și se interferează cu singurătatea, melancolia, angoasa, potențîndu-le. Ea încetinește reacțiile intelectuale: în mintea atinsă de plictiseală, realitatea apare dislocată, fragmentară, incongruentă. Tot ea modifică temele de reflecție: gîndul se „înnegrește”, se întoarce în trecut, pînă „spre locuințele lacustre”, se deprinde cu ideea morții. Lumea, chiar și iubita, nu mai prezintă interes. Mediul (locuința, tîrgul, orașul) devine inconfortabil, ostil. Însuși impulsul de a evada e anihilat de neputința de a acționa. Ce pot face un corp extenuat și o voință paralizată? Implacabilă, plictiseala înseamnă înfrîngere fără luptă, pasivitate atît în fața vieții, cît și a neantului iar finalmente, nihilism.
Lasă un răspuns