Constantin CĂLIN
Romanțele sînt, cel mai adesea, „textele” unor poeți cîștigători la loteria succesului de public. Lista acestora, la noi, începe cu Constantin A. Rosetti, despre care puțini mai știu azi că a scris versuri. Cîntat de Barbu Lăutarul, poemul său „A cui e vina?”, combinație ingenioasă de imputații și absolviri, crud și galant, a fost romanța preferată a generației celor de-o vîrstă cu autorul și a unei părți din cea următoare. „Rețeta” ei se deduce de la prima strofă: „Tu-mi ziceai odată cum că pîn’ la moarte/ Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;/ M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,/ Astfel merge lumea, nu e vina ta”. Șirul reproșurilor amintește pierderea de către iubită a valorilor sentimentale („Cinste și iubire, dragoste, credință”), amnezia ei interesată („Aurul și slava îți goni amoru”), explicabilă doar ca fatalitate biologică: „Astfel ți-este sexu, nu e vina ta”.
Gustul perntru romanță (la care a contribuit și Alecsandri cu „Steluța”, exaltare a unui „suvenir iubit” și a fidelității „dincolo de mormînt”) prinde și se extinde, devine o componentă a gustului general de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Receptată, de cele mai multe ori, pe cale auditivă, romanța pătrunde acolo unde alte forme de poezie, care cer lectură, nu pătrund. Ea ajunge și sub ochii criticului literar și în urechea analfabetului. Se cîntă în saloane, la serbările școlare, la toate felurile de festivități și petreceri. E nobilă și, în același timp, populară. Pentru numeroși inși poezia se reduce, exclusiv, la romanță, care e cea mai accesibilă. Consecințele acestui fapt se văd uneori și în prezent.
Generația care înclină decisiv spre romanță e cea junimistă, îndeosebi după 1877, cînd în prelungirea euforiei născute de Războiul de Independență se infiltrează insidios oboseala și dezamăgirea. E interesant de observat că aproape toate „romanțele” lui Eminescu („Adio”, „S-a dus amorul…”, „Te duci…”, „De ce nu-mi vii…”, „Pe lîngă plopii fără soț…”, „Mai am un singur dor” etc) sînt scrise după această dată. Dovadă că lumea simțea nevoia să se întristeze, o înclinație similară se manifestă și în cercul „Literatorului”, chiar la Macedonski, care include, în „Excelsior”, printre „Nopți”, „Psalmi moderni” și alte poeme, romanța „Știi tu…”. Intr-o atare atmosferă morală, favorabilă muzicii și poeziei minore, își fac gloriolă de trubaduri un Theodor Șerbănescu, cu „Un sărutat”, „Doruri” și, mai ales, cu „Unde ești?” („În zadar în larga lume/ Caut să te mai găsesc,/ Tu, l-al cărui dulce nume/ Și azi încă -ngălbenesc!/ Dacă tu tot mai trăiești,/ Unde ești, unde ești?”), pusă pe note de George Cavadia, și un Carol Scrob, cu teatrala „Dor de răzbunare” („Aș voi din piept să scot/ Inima cu dor cu tot,/ Și s-o pun în pieptul tău,/ Ca să simți precum simt eu!”), ajutată de o melodie a aceluiași compozitor, cu „Luna știe…” și „Sub vișinul înflorit”. Scriu, apoi, romanțe sau poezii cu tramă de romanțe, cărora li se găsește imediat muzica potrivită, Veronica Micle, Matilda Cugler- Poni, Grigore Ventura, A.C. Cuza, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, unele delicate, de o mare tandrețe, ca următoarea „Destăinuire” a ultimului, cu ecou și în Bacovia: „Cînd ție m-am destăinuit/ Era caisul înflorit,/ Iar vîntu-n ramuri adia,/ Și flori ningea, și flori ningea.// Cînd primăvara a trecut/ Și-am înțeles că te-am pierdut,/ Cînd mi s-a Stins frumosul vis/ De sub cais, de sub cais,// Din toată fericirea mea/ Doar dînsul îmi mai rămînea,/ Cu el de dorul meu dintîi/ Să mă mîngîi, să mă mîngîi!// Dar astăzi iarna mi l-a nins,/ Azi vîntu-n brațe l-a cuprins/ Și l-a-ndoit pîn’ la pămînt,/ Și mi l-a frînt, și mi l-a frînt…// Căci a fost scris și hotărît/ Să nu-mi rămînă nici atît,/ Și din norocul ce-l visam,/ Nimic să n-am, nimic să n-am”.
Cît de puternic era efectul unor asemenea bucăți asupra publicului epocii se poate deduce dintr-o evocare făcută de Gala Galaction lui Traian Demetrescu, autorul celebrei romanțe „Călugărul din vechiul schit”, care, după opinia viitorului preot, „ar fi încovoiat de duioșie pe însuși Eminescu”: „În vara anului 1898, am hoinărit cu Demetrius, prin jurul Capitalei, pe la mînăstirile vecine și prin parcul cu cruci al lui Șerban Vodă… Era un tovarăș de mare preț. Nu cred că făcuse vreun curs de declamație, dar spunea cu farmec și versurile proprii și versurile altora…Și era destul ca vîntul să ne trimită, pe aripile lui, de la vreo cîrciumă, cu umbrar, melodia Călugărul din vechiul schit, ca deodată, scumpul Demetriu să se schimbe din stejar în salcie plîngătoare… Călugărul din vechiul schit/ O zi la el m-a găzduit…/ Atunci prietenii lui buni/ L-au dus la casa de nebuni… Și Demetrius, oprindu-și cu greu lacrimile judeca: «Ce puteau să mai facă!… Tocmai fiindcă erau bunii lui prieteni, trebuia să-l ducă la casa de nebuni…»”. Născut în 1878, Vasile Demetrius era atunci un tînăr poet de 20 de ani, care, de altfel, după nu mult timp, își va începe colaborarea la revista „Literatură și artă română”, destul de dur în ipostazele ulterioare de publicist și romancier. E de imaginat reacția celor cu inimi mai slabe și cu mai puțină educație literară!
Lasă un răspuns