Doru CIUCESCU
Casablanca este, fără îndoială, un oraș cosmopolit atît prin locuitori, cît și prin arhitectură. Acest lucru mi se confirma ori de cîte ori urcam pe tereasa hotelului „Hyatte Regency”, unde plăteam la preț dublu o halbă de bere, dar aveam dreptul de a privi panorama unică a orașului. De la înălțimea etajului al XII-lea îmi plăcea să observ agitația bulevardului Tahar al Alaui, care separă modernul hotel de cartierul „Madina al Qadima” (Orașul vechi), un adevărat labirint de străduțe mărginite de căsuțe albe, care sînt într-un izbitor contrast arhitectonic și al proporțiilor cu restul clădirilor. Aveam impresia că secolul al XVIII-lea și al XX-lea sînt la o distanță de numai cîteva minute de mers pe jos. Dincolo de „Madina al Qadima” se întindea portul din Casablanca, după care privirea nu se oprea decît la linia orizontului, care separă cerul de ocean. Eram așezat la o masă cu „une choppe” (o halbă) aburită cu bere în față și priveam soarele, mare cît roata carului, care se scufunda treptat în Oceanul Atlantic. Părea un disc din oțel încălzit la roșu, supus unei căliri, care se producea, paradoxal, fără sfîrîitul caracteristic al degajării vaporilor de apă.
„Bonjour monsieur”, am auzit pe cînd ochii mei erau ațintiți spre fenomenul cosmic în plină desfășurare. M-am întors și l-am recunoscut pe „monsieur” Rașid (Raționalul) Firduasi (Paradiziacul), vecinul meu de apartament, profesor universitar de chimie la „Ecole Supérieure d’Industrie Minérale” (Școala Superioară de Industrie Minerală) din Rabat. L-am invitat să ia loc la masa mea. Se lăsase întunericul, concomitent cu o răcoare binevenită. Jos se vedea constelația luminilor orașului, iar deasupra capetelor noastre licăreau stelele. Discuția noastră a lîncezit pînă cînd l-am rugat pe „monsieur” Rașid să-mi vorbească despre hașiș. În acel moment, profesorul universitar a sorbit o gură de bere, s-a șters la gură de spumă cu dosul palmei și a început, datorită deformației profesionale, un curs magistral. Iată ce mi-a spus: Hașișul este o rășină bogată în delta-9 tetrahidrocanibol (THC), care este extrasă din cînepa indiană (cannabis-indicae sativa). În Maroc această plantă este cultivată pe suprafețe mari la poalele munților Rif. Prin răzuirea rășinei de pe aceste plante se obține așa-numitul kif. Acest material este presat în calupuri de 100, 125, 200 sau 250 de grame pentru a fi mai ușor de transportat și de depozitat. Hașișul pur, de calitate superioară, este maleabil chiar numai la căldura degetelor; cel de calitate inferioară sau depozitat în condiții improprii este fragil și trebuie să fie încălzit pentru a putea fi prelucrat manual. Alte țări mari producătoare de hașiș sînt Afganistanul, Pakistanul și India. Hașișul blond, produs mai mult în Maroc, are un efect stimultativ asupra activității cerebrale, în timp ce hașișul negru, produs pe scară largă în Afganistan, Pakistan sau India are proprietăți calmante, relaxante. Această substanță este un drog deoarece, după ce a fost introdusă în organism în anumite cantități produce modificări esențiale fiziologice și de comportament. Hașișul determină dependența, acea nevoie fizică și psihică de a consuma drogul pentru a preveni apariția sevrajului.
– Ce este sevrajul? l-am întrerupt eu.
– Sevrajul poate fi definit ca totalitatea manifestărilor neplăcute, fizice și psihice, care apare cînd persoana este lipsită de drogul de care a devenit dependent. Consumul îndelungat de drog poate duce la toxicomanie.
– Ce este toxicomania? nu m-am putut abține să-l întreb.
– Toxicomania este o poftă morbidă, permanentă pentru drog. Iar persoana respectivă este numită toxicoman.
– Sînt prevăzute în Coran interdicții privind consumul hașișului?,
l-am înrebat eu, știind că în cafenelele din „Madina al Qadima” se fumează kif (hașiș) aproape la vedere. Spre distribuitorul aflat la o masă într-un colț al cafenelei pline „ochi” sînt trimiși din mînă în mînă banii necesari pentru materia primă: o țigaretă (1 dirham marocan # 0,1 dolari), o bucățică de kif de mărimea unui grăunte de porumb (5 dirhami) și o foiță de țigaretă (10 cenți marocani # 0,1 dirhami). Materia primă este trimisă pe același traseu la client, care confecționează pe loc țigareta cu hașiș, denumită „juan” în dialectul marocan. Pentru aceasta, mai întîi el distruge țigareta și recuperează tutunul. Apoi aprinde o brichetă și încălzește timp de două secunde grăuntele de kif pentru a-l face maleabil. După aceea frămîntă bine în palmă tutunul cu hașișul, iar amestecul obținut îl introduce în foița de țigaretă.
– În Coran nu sînt interdicții speciale privind hașișul. În Orient, hașișul a fost folosit de secta islamică șiită a „asasinilor”, a căror denumire este derivată de la cuvîntul arab „hașșașun” – fumători de hașiș, care erau faimoși pentru cruzimea cu care își executau inamicii. Marco Polo a afirmat că „asasinii” consumau hașiș ca un excitant psihic înainte de a intra în luptă, care să-i ajute să capete o viziune extazică a paradisului, unde doreau să intre ca martiri. În Maroc, deși legea interzice, se produc și se consumă mari cantități de kif.
„Monsieur le professeur” s-a oprit, probabil pentru că i se uscase gura, deoarece a băut tot restul de bere din halbă dintr-o singură sorbitură. Între timp eu am privit în jos, spre cele mai apropiate cafenele din „Madina al Qadima” și am putut observa că distribuitorii de kif erau așezați la mesele lor în așteptarea clienților.
– „On y va” (Mergem)? l-am întrebat eu, avînd în gînd nedumerirea faptului că în Coran nu sînt interdicții exprese privind hașișul, în timp ce alcoolul este prohibit în trei versete.
– „Encore une choppe et on va partir à la maison” (Încă o halbă și vom pleca acasă) a răspuns el, privindu-mă rugător în ochi.
Lasă un răspuns