Controlul de la minister, ca armă politică

Doi funcționari din corpul de control al unui ministru au primit ordinul să verifice o „sesizare” cu privire la implementarea unui proiect cu finanțare europeană, dar și guvernamentală prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). Oamenii, conștiincioși, au luat cu ei câteva mape și sacoșe de dosare, au trecut pe la toate instituțiile implicate în finanțarea europeană a unor asemenea proiecte, au adunat toate datele necesare și au descins pe șantierul proiectului, deschis într-o comună băcăuană, pe proprietatea unuia dintre cei mai cunoscuți fermieri de la noi.
Până aici, nimic spectaculos, nimic în neregulă. În ultimul timp am tot asistat la astfel de acțiuni, scoase chiar ostentativ în evidență de cei care au interes să arate că în România statul de drept își intră în atribuțiuni și nimeni nu mai poate fi mai presus de lege. Cu alte cuvinte, că a venit vremea și la noi să vedem „corupția”, „furtișagul” îngenuncheate.

Controlul pus la cale de instituția care păstorește aplicarea PNDR, adică Ministerul Agriculturii, a apărut, însă, din capul locului ca o inițiativă cusută cu ață albă. În primul rând, pentru că el a fost anunțat exact în ziua în care, în fața palatului guvernamental, în București, câteva mii de agricultori protestau vizavi de „respectul” cu care guvernanții tratează domeniul lor de activitate, deși cei din urmă susțin că au schimbat radical condițiile de a face agricultură în România și că vor aduce agricultura pe locul care i se cuvine între ramurile economiei naționale. Și mai ciudat a apărut că fermierul controlat era chiar liderul manifestanților, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli, față de care însuși ministrul Agriculturii are o aversiune „pe față”. Reprezentanții celor care protestau au cerut, atunci, la miting, să stea încă o dată de vorbă cu ministrul. Numai că acesta, chiar în ziua cu pricina, a plecat la Bruxelles. Au vrut să fie primiți atunci de prim-ministru. Nu s-a putut, tocmai fusese chemat la Cotroceni, pentru un dialog cu președintele. Și, colac, peste pupăză, spre sfârșitul mitingului, care timp de trei ore nu ieșise din matca lui sub niciun fel, un jandarm scoate un spray lacrimogen și stropește un grup de protestatari care, chipurile, s-ar fi împins în gardul de protecție. De acolo, tensiunea în piața mitingului a crescut brusc, pentru că doi dintre protestatari tocmai fuseseră închiși într-o dubă a jandarmilor, unul fiind lovit cu o cască de protecție, incident care i-a cauzat fractură de piramidă nazală. Timp de aproape o oră am crezut că situația va scăpa de sub control, dar lucrurile s-au calmat, tot prin intervenția liderilor celor care protestau.

Atunci, toți ne-am întrebat, după eveniment, de ce oare ministeriabilii nu au curaj să stea de vorbă cu poporul, chiar dacă (sau tocmai pentru că) momentul creat ar fi ceva mai tensionat. De ce să plece tocmai atunci „cu treburi” foarte departe de casă, de ce să ignore vocea oamenilor care le cer ceva? Și de ce să comande, în loc, controale, fie ele și necesare după anumite „sesizări” și „reclamații”, și nu așteaptă momente prielnice pentru asemenea acțiuni care pot părea, în alt context, de-a dreptul belicoase? Pentru a nu spune că ele pot apărea ca veritabile arme politice.

Dar noi întrebăm, noi răspundem. Ca într-un dialog al surzilor, pentru că dinspre cei vizați nu se aude niciodată nimic, nici măcar în perioadele electorale.

Petru DONE