Mare trebuie să fi fost perplexitatea poporului american când Administrația Bush i-a mărit taxele, pe la începutul anilor ’90. Și nu trecuse prea mult de la celebrul discurs din 1988, în care viitorul președinte George Bush rostea un memorabil „Read my lips: no new taxes” (adică un fel de „Citește-mi de pe buze: fără noi taxe”). Între momentul promisiunii și cel al înscăunării la Casa Albă, diferența era de responsabilitate, trebuia redus urgent deficitul Statelor Unite.
Și pe la noi se fac promisiuni în campanii, toate sunt sincere. Ce om politic își dorește să mărească de nebun birurile? Dacă la americani distanța de la vorbă la faptă este sesizabilă, de ce n-ar fi și pe la noi aceeași situație? Care să fie însă mecanismul? Simplu, un om politic n-o să se ducă niciodată să le spună oamenilor că situația e atât de neagră încât le va mări impozitele de-or să crape de foame. Sau că o să facă disponibilizări de se vor umple oficiile de șomaj. Ori că va micșora pensiile și va mări TVA. Realitatea de după alegeri este cea care le dictează până și puternicilor politicieni. N-ai bani, se duc naibii și statul, și populația. Banii vin din taxe, deci…
De-aia zic eu că subiectul creșterii și indexării impozitelor și taxelor e prea sensibil ca să fie tratat cu istericale și lacrimi de crocodil. Gradul de impozitare de la noi nu e printre cele mai mari din lume și nici printre cele mai mici. E așa-și-așa, cum s-ar spune. Dar oamenii au mereu problema plății, e în natura lor, iar statul român pe cea a colectării, o bubă specifică țărilor cu un nivel ridicat al corupției fiscale. Există state – Danemarca, de exemplu – unde salariații nu-și primesc lefurile direct de la firme, ci de la stat. Acesta încasează de la firme salariile brute, reține impozitele aferente, după care le virează oamenilor netul în conturile bancare. Se previne întârzierea plății impozitelor, iar gradul de încasare e maxim. Toată lumea e fericită, economia subterană tinde spre zero. Nu există muncă la negru.
Creșterea unor taxe nu este în realitate foarte importantă, decât dacă ținem cont de impactul emoțional-lacromigen. Că e 100, că e 116 lei, într-un an, nu contează. Important este ca banii ăștia să se colecteze cu adevărat, iar statul să-i utilizeze cu folos. Nici prețurile plătite de stat nu contează, câtă vreme se vede ceva de pe urma lor. Puțin îmi pasă că România plătește exorbitant pe kilometrul de autostradă, dar mă doare că s-a plătit și nu s-a făcut.
Nici smiorcăiala cu „mie nu mi-a crescut leafa, de ce au indexat impozitele cu inflația!?” nu ține. Statul are nevoie de bani, iar România nu exagerează la acest capitol. Dacă mie nu mi-a crescut leafa e doar vina mea, pentru că eu sunt responsabil pentru mine, trebuie să muncesc mai mult sau mai bine. Când oamenii vor înțelege că veniturile lor nu sunt condiționate de nivelul de impozitare, ci de propria lor capacitate și ambiție, atunci România va începe să fie cu adevărat un stat civilizat.
Lasă un răspuns