Rafo e în agonie. Dar politicul unde e?

Petru DONE

M-au nins multe campanii electorale și, sub așa cumplite vremi, am trăit rare momente ale delirului politicianist al unor candidați care promiteau marea cu sarea. Pe unii dintre ei i-am văzut în Onești, de regulă la Rafo, cea mai mare și mai importantă societate comercială din zonă și chiar din Moldova. Fie că a fost vorba de Traian Băsescu sau de Petre Roman, fie de alți câțiva ca ei, niciunul nu a ocolit rafinăria, pentru că acolo, de 15 ani, este un focar social parcă de nestins. Or, unde arde te poți preface că ai venit să stingi, fie și numai din vorbe, pălălaia.

În vorbele politicienilor au crezut multă vreme oamenii de la Rafo. Cu timpul s-au cam prins că sunt duși cu preșul, că promisiunile vin și trec, iar în urma celor care le-au făcut nu se vede nicio schimbare. Credeau sau nu credeau în vorbe, rafinorii nu aveau altă soluție mai brează. Toți promiteau ajutor, toți se puneau garanți că Rafo – una dintre cele cinci mari rafinăriei ale României – va redeveni ce a fost: o întreprindere viabilă, care să țină pe locurile de muncă mii de oameni și care să aducă și bani buni la bugetul statului. Cum nu ați văzut dumneavoastră, stimate cititorule, farfurii zburătoare, așa nici rafinorii nu au văzut ajutorul guvernelor care s-au succedat, al altor instituții statale sau de orice fel.

Rafinăria din Onești este, de mulți ani, o societate privată. În utimii ani, un investitor rus a avut ambiția să lichideze inclusiv datoria istorică a acesteia la bugetul de stat, astfel că în ziua în care a depus toți banii aproape a blocat calculatoarele Fiscului. În anul 2008 a dat drumul unui ambițios Program de modernizare, astfel încât rafinăria să intre în rândul întreprinderilor de acest fel în care se produc carburanții agreați de lumea modernă, mai grijulie cu mediu în care trăim. Programul nu se poate face fără cheltuială, iar rafinăria ar avea nevoie de vreo 330 de milioane de euro. Bancherii s-au văzut interesați de proiect și au promis că îl vor susține, dar au cerut și ei o garanție din partea statului român că își vor recupera banii. Statul nu ar fi obligat să o facă, chiar dacă nu ar trebui să miște un leu din vistrieria lui. Dar politicienii s-au grăbit să iasă cu promisiuni, la momentul oportun, că aceasta se va întâmpla, că rafinăria, în care mai lucrează aproape 1.000 de oameni, merită repornită. Și numai cu acestea au rămas.

Acum, acționarul majoritar, rusul, tot caută soluții să nu ajungă să concedieze două treimi din personal, să pună pe picioare programul de modernizare și de repornire a instalațiilor. În maximum două săptămâni se spune că se va da și verdictul. Ori laie, ori bălaie! Încă nu știm. Dar ceea ce știm este că subiectul rămâne în continuare interesant pentru politicieni. Conform calendarului, următoarea campanie electorală ar trebui să fie abia la anul. Pentru cine va mai ajunge.