Insolvență, dar să știm și noi

Agenții economici lipsiți de noroc în afaceri nu se mai tem de insolvență. O dovedește și acționarul majoritar al societății Uton, din Onești, care nu a mai stat mult pe gânduri după ce, la sfârșitul anului trecut, salarațiații, lihniți de foame, s-au revoltat. S-a hotărât să rupă pisica și a făcut cerere de intrare în insolvență, pe care a și depus-o la tribunal. Doi dintre creditori au sărit și ei și au venit cu propriile cereri, pentru că au de recuperat sume importante, iar dacă tribunalul va aproba cererea de insolvență este bine să fie pe aproape, să nu facă patronul ce vrea el. Lupta s-a și încins, iar la un termen recent de judecare a cauzei instanța a fost nevoită să respingă cererea acționarului de la Uton, pentru că propunerea sa de administrator judiciar nu convenea celorlalți. Acționarul s-a gândit la un administrator pe care să se bazeze – au spus creditorii, iar aceasta nu se poate accepta. Insolvență, insolvență, dar să știm și noi cum!
Insolvența nu înseamnă automat falimentul unei societăți comerciale cu probleme. Ea poate aduce o cale de reorganizare și de însănătoșire a afacerii, din care toți ar avea de câștigat: acționarul ar scăpa de probleme financiare, salariații ar lucra liniștiți, iar creditorii și-ar recupera banii. Numai că povestea nu poate fi atât de simplă pe cât pare. În condiții normale, insolvența poate aduce redresarea, dar, dacă întreprinderea va fi încolțită permanent de cei care râvnesc la ce mai are în patrimoniu, nimic nu mai poate fi salvat. Iar Uton Onești are ce oferi: teren generos, în coasta orașului, hale industriale spațioase. Precedentul în asemenea situații a și fost făcut. Și nu doar o dată și nu chiar departe de Onești. În Bacău, bunăoară, celebra fabrică de bere, care aproviziona acum câteva zeci de ani până și Litoralul, a trecut prin furcile caudine ale reorganizării judiciare, a reluat chiar producția la un moment dat, avea destule stocuri care, vândute, ar fi tăiat din datorii, dar creditorii nu și nu. Acum este scoasă la vânzare, cu totul, până când prețul cerut va fi suficient de mic să convină celor care i-au urmărit sfârșitul. Terenul de acolo face mult mai mult decât fabrica în sine. Ce nevoie mai are Bacăul de atâta bere, când vine bere gârlă de la alții, chiar din import?
De la Uton, creditorii nu ar urmări tehnologia fabricii, care există – vorba clasicilor -, dar lipsește cu desăvârșire. Adică e atât de învechită, încât nici nu se mai poate vorbi despre ea. De ce și-ar dori cineva terenul de sub fabrică sau chiar halele industriale? Oneștiul aproape nu mai are industrie, iar de agricultură performantă în zonă nu prea poate fi vorba. Dar niciodată nu se știe ce oportunități mai apar, iar un teren, o hală pot fi bune oricând.
Că rămân 400 de oameni pe drumuri – salariații, adică 400 de familii de fapt, nu mai contează. Omul de aia e om, să se adapteze și la greu, iar oneștenii, în ultimii zece-cincisprezece ani, au dovedit că s-au adaptat bine: unii și-au luat lumea în cap, alții au dat-o pe comerț și alimentație publică, unii au deschis mici afaceri, alții mai duc în spate industria câtă a mai rămas.
De insolvența unei fabrici sau a alteia are cine se ocupa, nu ei.