În ultima premieră a teatrului “Bacovia”, “Unchiul Vanea”, toți actorii, fără excepție, fac spectacol. Iar rezultatul e aproape impecabil pentru scena băcăuană. Emoție, sensibilitate, pasiune, credință, toate acestea se regăsesc în personajele creionate de Luminița Țîcu, plecând de la un autor ce nu are nevoie de prezentare. Nu înțeleg, ca spectator vorbind, cum a reușit tânara regizoare să-i bage în priză cu atâta intensitate pe artiștii noștri. Atâta mobilizare interioară n-am văzut de multă vreme într-o piesă montată la noi. Se știe că “Unchiul Vanea”, poartă în sine mesajul unei societăți convulsionate, dar încărcată de semnificații, așa cum era cea din Rusia sfârșitului de veac XIX și început de veac XX. Deși nu explicit, am regăsit și în această capodoperă, un itinerariu spiritual, nu numai al unor contradicții intime regăsite în unele personaje, precum Sonia (Eliza Noemi Judeu), unchiul Vanea (Ștefan Ionescu), doctorul Astrov (Matei Bogdan) sau tânăra soție Elena (Adelaida Perjoiu), ci și al unei dragoste nemărginite pentru libertate. O libertate pentru care unii cred că trebuie să lupte, dar care înseamnă nimic altceva decât păstrarea curățeniei sufletești și trupești. (A existat o perioadă când libertatea înseamna și altceva decât sinonim al libertinajului). Înzestrați cu o conștiință vie și, deci, lucrătoare, eroii lui Cehov nu percep intenția de a păcătui, de a-și satisface propriile dorințe, ca pe o nesupunere, ci ca pe o pierdere a libertății. Angoasele, dezamăgirile ori zbaterile interioare sunt soluționate fie prin fugă, fie prin revenirea la credință, nicidecum prin renunțare. Pentru că eroii lui Cehov (și câți alții ca ei), sunt oameni ai visării, pe care o trăiesc pe o profundă libertate, receptând câteodată existența concretă ca pe un coșmar iluzoriu (fumul abundă în decorul piesei). Descoperi în ei lipsa unei siguranțe spirituale, ceea ce îi face să oscileaze, în reacții și atitudini. Din când în când mai apare cineva ancorat în realitate, vezi dădaca Marina, simplă la vorbă și la port (interpretată de Daniela Vrânceanu), a cărei concluzie, scurtă, clară, seacă, spune totul despre oameni: “toți lingem blidele lui Dumnezeu”. Un îndemn la smerenie pentru că, la urma urmei, agitația noastră în raport cu lucrare Providenței nu e altceva decât un “sâsâit de gânsac”. Ce-am înțeles eu din piesa lui Cehov de la Bacău, nimic altceva decât o invitație de a ne înălța sufletul la singura iubire pe deplin împărtășibilă: cea de Dumnezeu, Cel care mai devreme sau mai târziu “își va aminti și de noi”. Pentru că restul e trecător. Adică prea mărunt. (Ct. GHERASIM)
Lasă un răspuns