Descurcăreți ca nație, românii au pus cap la cap sărbătorile proletare cu cele sfinte și le-a ieșit o chermeză de-o săptămână. A dat Dumnezeu și vremea a ținut cu noi: soarele a strălucit ca-n miez de vară, luminând (nu neapărat… religios!) vacanța de început de mai.
Rămân, însă, multe întrebări. În toate statisticile, conaționalii mei se declară, în proporție de peste 80 la sută, ortodocși (pe stil nou sau vechi). Cineva, în străinătate, care ar citi asemenea studii și ar vedea care este ponderea orelor de religie în școală și ritmul construcțiilor de lăcașuri religioase, ar fi convins că România este o țară de „talibani” creștini, unde poporul cucernic nici măcar să strănute nu îndrăznește până ce nu trage trei rugăciuni și zece mătănii. În fapt, n-avem vreo legătură fermă nici cu ritualul, nici cu morala ortodoxă. Dacă mâine Guvernul ar decide, printr-o lege asumată (că așa este „modelul”!), că suntem budiști, în afară de preoțime nu cred că ar mai protesta cineva… Anul acesta, toate s-au legat ca într-o mare încercare de credință. În ajun de Săptămâna Patimilor a fost Sf. Gheorghe, apoi a venit 1 Mai. Câți dintre cei care, la volan fiind, nu ratează vreo biserică fără să-și facă trei–patru cruci, știu că atunci când cade în Postul Mare, sărbătorirea onomasticii se face în a doua zi de Paști? La noi, petrecerile au curs râu, orice Gigel a dat de băut și s-a bucurat alături de alți buni creștini ortodocși! Povestea chinurilor lui Iisus a fost suspendată până după ospăț…
A venit, apoi, 1 Mai. În toată lumea, Ziua Muncii a fost prilej de protest împotriva aberantelor politici de austeritate. La noi, au dispărut, brusc, tăvițele cu mici din galantarele supermarketurilor. Ba chiar a fost panică națională (a intervenit și premierul!) când s-a auzit că Uniunea Europeană interzice comercializarea acestui produs! Păi se poate?! Înțelegem că ni s-a luat petrolul, că am dat fabricile la fier vechi, dar să rămânem fără mici în „sfânta” zi de 1 Mai?!! Așa ceva nu se face! Noroc de bravii noștri conducători care s-au mobilizat și au organizat un „asediu” la Bruxelles cu scopul de-a salva „simbolul bunăstării naționale” (este el cam turcesc, dar n-are a face!). Una peste alta, în Miercurea și Joia Mare, pajiștile patriei erau pline de grătare și bunii creștini ortodocși chefuiau pe ritmuri de manele! Pe-nserate, încă toropiți de aburii alcolului, au dat buzna în biserici pentru a participa la Denii. Pe principiul „Să dăm Domnului ce e-al Domnului și Cezarului (crâșmarului?!) ce e-al Cezarului!”… Asta da credință adevărată și post negru!
A meritat, apoi, să dăm iama prin miei și să organizăm ospețe pangruelice, fără să ne mai preocupe ce Dumnezeu sărbătorim! Trăitori în epoca digitală, transmitem și retransmitem SMS-uri și e-mail-uri cu texte pompoase, întotdeauna garnisite cu urarea „Paște fericit!”. Formularea este de-a dreptul hilară în limba română și – în plus! – cam lipsită de sens. Ce să pasc?! Și mai ales fericit?! Mult mai aproape de adevăr ar fi „Sărbători luminoase!” sau „Trecere în curățenie sufletească și iubire!”… Ce Dumnezeu îi învață, de aproape un sfert de secol, pe copii, la orele de religie? Am ajuns o nație care mimează credința, care mimează iubirea, care mimează empatia. Doar suferința este reală și continuă, ca și dezamăgirea…
Ștefan RADU
Lasă un răspuns