Mărturisesc, fără teama de a greși, că nu mă număr printre cei ce cred că noi, românii, am fost descoperiți de Europa după 1989. Nu, nici pomeneală, noi sîntem aici de milenii, nu numai istoric și geografic, ci și prin cultură, prin însușirea acelorași valori, de la religie, la știință, la morală, la artă și politică, ca toate popoarele europene ale lumii antice, medievale și moderne. România este europeană nu numai de la 1848 sau 1919, ci din timpurile străvechi, cînd romanii s-au străduit peste o sută de ani să cucerească Nordul Dunării. Sîntem tot atît de europeni ca ibericii, galii, latinii, britanicii și grecii. Se va supăra domnul Cioroianu pentru că îl contrazic susținînd că, așa dezbinați, adică fărîmițați cum am fost secole de-a rîndul, (cum ne-a văzut și Herodot) am stat ca un zid apărînd valorile creștine și europene de loviturile și asalturile Semilunei. Deși în mintea multora sîntem socotiți balcanici, în moravuri, nicidecum geografic, sîntem mai europeni decît unii dintre cei ce trîmbițează ideea de european dar sînt de curînd veniți de pe meleaguri și cu moravuri cu totul neeuropene. Dar să lăsăm istoria pe seama celor îndreptățiți s-o scrie. Revin la ideea de a fi sau nu europeni. Înainte de 1989 nu se făcea o astfel de delimitare. Desigur, era demarcația Cortinei de Fier în dosul căreia am stat ca și Germania răsăriteană, de exemplu, cîteva decenii. Aceeași ideologie adusă de Crivățul moscovit domina Cehoslovacia și în Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Ungaria ca și în România. Erau între aceste state nu numai nuanțe, ci chiar distincții. Cehoslovacia și Germania (de răsărit) erau puternic industrializate, cu vechi tradiții, în Iugoslavia libera inițiativă, libera circulație a Capitalului și a oamenilor asigurau un nivel care i-a adus invidiatul atribut de Vest doi. În Ungaria și Polonia erau și partide (slabe, ce-i drept, dar erau) și publicații de opoziție. O bună parte a comerțului, antreprize de construcții, mica industrie erau în mîinile particularilor. Politica lui Ianoș Kadar era deosebită de a celorlalți conducători marxiști, chiar dacă avea armată sovietică în țară. La noi, imbecilitatea a mers pînă acolo încît s-a vrut aplicarea modelelor asiatice (chinez de tip Mao și Nord Coreean de tip Kim), ceea ce a făcut să se respingă cu grave consecințe glasnosti-ul și perestroica gorbacioviste. Ajunși în acest punct vreau să spun că Europa ne-a privit printr-o lentilă prin care nu se vedea decît fosta (în bună măsură și actuala) dimensiune politică. N-a mai interesat pe nimeni nici latinitatea noastră, nici cultura, arta, știința, domenii în care România a dat exemplare contribuții, nici anterioarele tradiții politice și aspirațiile noastre spre modul de viață vest-european sau american.
În schimb, dorind să lărgească cercul francofoniei, ne-au găsit buni de francofoni, deși noi am fost dintotdeauna filo-francezi, nu francofoni. Oare să nu mai știe Franța de unde ne vin cele mai grele insulte, acuze și contestații că George Enescu a fost român, că Henri Coandă, Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu (singurul străin membru al Academiei Franceze), Emil Cioran (socotit cel mai însemnat stilist al limbii franceze din secolul al XX-lea), că Mircea Eliade, Nicolae Titulescu au fost români, români care au pus contraforțe culturii, științei, artei sau politici Europei? Să nu știe francezii din academii și edituri prestigioase, unde se tipăresc dicționare și enciclopedii că românii sînt de gintă latină ca și ei, că sînt tot atît de vechi locuitori ai Europei ca și ei, că de-a lungul secolelor au aspirat la aceleași idealuri de libertate și suveranitate ca și ei, că în prezent sîntem animați de aceleași idealuri democratice pentru o Europă Unită? De proastă creștere nu cred că pot fi acuzați, de ignoranță nici atît. Atunci ce i-a apucat ca în Petit Robert să ilustreze articolul „Limba română” cu imaginea unei șatre de țigani? Poftim? Directorul Editurii și-a cerut scuze? Scria acum trei veacuri Miron Costin despre un denigrator al poporului: „Nici ieste șagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste lucru vecinicu”. Cum vine asta? Ne condamnă la „ocară veșnică” într-o publicație de tiraj mondial, destinată marilor biblioteci ale lumii pentru eternitate și își cer scuze într-o notă formală destinată a fi publicată într-o oarecare publicație românească. S-au și găsit voci care să spună, „ce mai faceți caz de chestia asta măruntă, că redacția și-a cerut scuze, nu?” Am fi preferat să nu fie cazul de cerut scuze. Asta vine cam ca vorba ceea: „Pardon, cu capul spart”. De unde ni se trage oare? Aș da mult să aflu. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns