Criteriul performantei profesionale si cel al carierei curriculare par sa nu prezinte nici o valoare legala sau morala pentru niciunul dintre proaspat instalatii la guvernare in palatul Victoria. Epurarile in masa inaugurate de ministrul Transporturilor prin demiterea a peste saizeci de directori, continuate de cel al ministrului Sanatatii si „capacul” pus de primul-ministru peste oala deja intrata in clocot, care dupa ce si-a trimes la plimbare corpul de control a tinut sa dea sentinta de concediere pentru aproape o sutasaptezeci de functionari guvernamentali, tind sa nu se opreasca aici. Iar aceste dislocari de trupe nu fac parte din strategia de optimizare a cheltuielilor de salarizare, in regim de buget de criza, ci dintr-o ampla miscare de tipul flux-reflux, intrucit combatantii proscrisi sint rapid inlocuiti cu altii ce vorbesc limba premierului si poarta vestimentatie portocalie. Nu e vorba despre nici o vendetta politica, tine sa paseze, chipurile elegant, seful Executivului, tentativele de reactie ale celor intrati in dizgratie si loviti acolo unde-i doare mai tare; e o primenire pe criterii de incredere si de simpatie, pentru ca nu-mi este indiferent cu cine luccrez. Si este evident faptul ca prin armata de combatanti ai inaltei birocratii victoriene s-au nimerit din intimplare nu doar amici si cunoscuti de diferite ranguri, soferi transformati in consilieri de taina, ci si nepoti si nepoate ce au facut parte din ariergarda functionarimii clujene din primaria pastorita pina nu de mult de intiiul edil democrat-liberal metamorfozat in premier cu binecuvintarea locatarului de la Cotroceni.
Pina mai in urma cu vreo doua decenii astfel de naravuri se numeau simplu: nepotism. Cel, cei din frunte nu trebuiau sa dea explicatii, era sinecura ce li se transmitea odata cu promovarea in functie. Cei din esaloanele doi, trei si mai departe aveau la dispozitie sistemul p.c.r: pile, cunostinte, relatii. Sindromul mimetismului s-a lipit ca o manusa de practicile guvernantilor de azi, chiar cu un plus considerabil de aderenta. Conform poantei la moda atunci, ca si acum: stii bancul cu brelocul?! Da-mi, bre, locul… Daca inainte de ’89 te considerai nedreptatit, lezat in drepturile tale prin „rotire” sau trimitere „la munca de jos”, te duceai sa reclami la partid. Acuma la cine sa apelezi? Intelept e sa-ti pui fermoar la gura, sa nu faci nazuri ca sa nu ai si alte necazuri; mai mari decit cele care ti s-au produs. Cu puterea nu se glumeste nici macar la apropouri. Singura consolare care mai ramine este aceea ca, poate, peste patru ani se schimba iar modificarea, iar cei care se bucura astazi se vor intrista miine. Si tot asa, mai departe. Este singurul cistig autentic al democratiei. Restul e desertaciune si vinare de vint.
Lasă un răspuns