Ne paște o nouă criză?

De câțiva ani ne chinuim să înțelegem cum a fost posibilă declanșarea unei crize mondiale care a schimbat fundamental teoriile economice. Încă se mai dă cu presupusul despre CINE și/sau CE a produs colapsul financiar-economic. Refuzăm, însă, vina de a fi participat, fiecare dintre noi, la o absurdă cursă a consumului pe datorie, a bunăstării pe credit!

În esență, societatea umană, la început de mileniu trei, s-a comportat ca-ntr-un scenariu escatologic: acum ori niciodată! În felul acesta, prin însumarea „micilor erori”, am generat procese cu adevărat apocaliptice în economie. Grav este că nici acum, la vreo cinci ani de la debutul crizei, nu dăm semne că am fi învățat ceva. Statele Unite a încremenit în decizia de a tipări bani cu nemiluita pentru a stimula consumul, iar europenii se cantonează în strategii falimentare menite să capitalizeze băncile (private!) pentru a stimula creditarea persoanelor și firmelor (deci tot consum!). Cine are cunoștințe minime de istorie economică observă similitudini primejdioase cu evenimentele din Europa anilor 1925 – 1940…

Savanții care atrag atenția asupra posibilității declanșării unor noi crize fundamentale sunt luați în derâdere. În urmă cu un an, profesorul Bilge Erten de la Universitatea Columbia (SUA), avertiza asupra faptului că în trei – patru ani se vor prăbuși prețurile materiilor prime ca urmare a scăderii consumului mondial. Asta va duce la prăbușirea economiilor statelor exportatoare de minereuri, petrol sau gaze. Teoria aceasta se bazează și pe scăderea ritmului de creștere a Chinei. Semnalele privind scăderea PIB-ului și a activității economice devin vizibile pe zi ce trece: China nu mai are pentru cine produce. Piețele sunt saturate sau de-a dreptul blocate. Numai în acest an, prețul cuprului a scăzut cu 16 la sută, iar al petrolului a stagnat. O continuare a trendului ar crea turbulențe serioase în state precum Rusia, Africa de Sud, Norvegia sau țările arabe.

Datele statistice pesimiste nu par, însă, a-l speria pe Marcelo Giugale, directorul pentru politici economice al Băncii Mondiale. El spune că pierderea statelor care au trăit bine pe baza exportului de materii prime va însemna câștig pentru țările în curs de dezvoltare care vor putea să-și ridice nivelul de trai cu costuri mai mici. Contabilicește, așa s-ar interpreta noul „tsunami” de pe piețele de investiții.

În viața reală, însă, nu cred că Rusia, Norvegia, Iranul sau China vor asista mioritic la propria lor cădere… Interesele geostrategice sunt prea mari și – în general – se acționează fără milă. Să nu ne mire faptul că o demonstrație „ecologică” (precum cea din centrul Istanbulului) degenerează într-o mișcare pentru doborârea instituțiilor statului… Pentru unii, Turcia s-a descurcat mult prea bine în actuala criză (sub conducerea fermă a premierului Erdogan) și a început să aibă pretenții de mare putere (economică, militară, diplomatică) în Orientul Apropiat. Mi-e teamă că „scenariul turc” poate fi privit și analizat și din perspectiva războaielor economice în desfășurare: unii vor să câștige, alții nu vor să piardă…
Ștefan RADU