„Am acasă o colecție de CD-uri impresionantă, așa că am renunțat la concertele filarmonicii. Prefer să stau la taclale cu prietenii, să vorbim vrute și nevrute” – mi s-a confesat un scriitor, prieten al meu. Nimic mai fals! Ascultând un concert simfonic acasă e ca și cum altul ar face baie pentru tine. Nu se poate iubi cu inima altcuiva și n ici plânge cu lacrimile altuia. Pentru că muzica e iubire, în primul rând, și nu-i departe de lacrima celestă.
Vasile PRUTEANU
Când asculți o muzică interpretată cu harul și talentul familiei de muzicieni a lui Marin Cazacu se aude și din cer. Și pare că nu-s destule fântâni în lume care să-ți adape setea de frumos. Se știe că nu taclaua, ci „tăcerea e de aur”. Dacă-i așa, nici nu ne dăm seama câtă imensă bogăție risipim cu vorbaria noastră. Deși muzica are pudoarea ei, niciodată nu va abdica de la epuizarea voluptății și nici de la voluptatea epuizării. Tocmai de aceea socot inspirată programarea reputatului cellist Marin Cazacu și a copiilor săi în concertul de închidere a stagiunii muzicale a Filarmonicii „Mihail Jora”. Marin e un părinte peste care Dumnezeu a revărsat din belșug talent și har, transmis cu mare generozitate și urmașilor săi. Câtă tandrețe, câtă încântare spirituală a pus Marin Cazacu în „Rapsodia ungară” a lui D. Popper, gândită cu o viață ritmică plină de vioiciune și de vitalitate.
Apoi, Iulia Adriana Cazacu a dovedit o remarcabilă delicatețe și un rafinat simț melodic în „Introducerea și rondo capriciosso” de Camille Saint Saens, exercitând un magnetism aparte asupra auditoriului. Solista a impresionat prin calitățile sale native, prin probitate artistică mai mult decât lăudabilă. Apoi, ne-am întâlnit cu o expresivitate profundă și de rară noblețe, etalată de Ștefan Cazacu în prelucrarea pentru violoncel și orchestră a „Ariei lui Lenski ” din opera „Evgheni Neghin” de P.I.Ceaikovski. E destul să afirm că familia de muzicieni Cazacu ne-a oferit o rară înălțare sprirtuală, o adâncă trăire a emoției, fiind artiști care simt intens muzica interpretată, punând în valoare cu excelență bogăția tulburătoare a armoniilor și poetica lor luminoasă.
Simfonia „Din lumea nouă” a lui Antonin Dvorak, cu stilul ei oarecum rapsodic și cu variatele ei idei melodice, a fost gândită de dirijorul Gheorghe Costin cu o inteligență aparte, adunând rusticitatea uneia dintre părți cu lirismul altora într-un pitoresc emoțional motivat, evitând orice triumfalism desuet, orice emfază la care s-ar fi putut preta partitura.
Evgheni Oneghin !!!!!!!!