Patronul ajuns mai sus de șaibă și șurub

Se-ntâmplă ca, mai tot timpul, să citești prin ziare despre unii patroni prinși cu munca la negru. Aproape că îi știm cum arată, chiar dacă niciodată nu i-am întâlnit față în față. De regulă, sunt cei pe care deunăzi îi vedeam sucind un șurub în vreo fabrică, plini de unsoare, cu salopetele zdrențuite, decolorate și nespălate de când le-au îmbrăcat prima dată. Munceau fără să ridice des ochii spre șefulețul de echipă, rămânând de multe ori peste program, pentru o lefușoară mulțumitoare pentru omul de la țară.

La final de program, își lepădau salopeta zoioasă, își curațau în grabă cu o cârpă urmele de vaselină, apoi își spălau fără convingere mâinile cu o soluție vâscoasă pe post de săpun lichid industrial. Dacă aveau cu ce, pulverizau peste hainele de oraș cu spray-ul ieftin cumpărat de la magazinul universal al fabricii. Mai târziu, oamenii, de altfel, bun meseriași în domeniul lor, al strânsului șurubului bunăoară, au plecat afară printr-o întâmplare mai mult sau mai puțin fericită, unde s-au umilit prestând tot soiul de munci. Munci la care occidentalul nu s-ar fi înhămat niciodată, preferând să încaseze de la stat indemnizația de șomaj, de cele mai multe ori, cam cât ar fi câștigat românul nostru.

Isteții au înțeles să rămână acolo, cei mai mulți, însă, s-au simțit destul de tari în suspensii și au ales să revină în țara care i-au crescut și format. Întorși acasă, după mai mult de zece ani de umilințe, dar și cu câteva zeci de mii de euro în cont, și-au zis oamenii: hai să ne facem patroni. Și-au tras firmulițe, în trei pași, au căutat câțiva proști pe care i-au momit cu salarii peste media națională și, gata!, au gândit, L-am prins pe Dumnezeu de picior. De unde să știe sărmanii patroni că afacerile nu sunt pentru toată lumea, că aici trebuie să ai bulan, creier și simțul afacerii. Dovadă că nu toată lumea a și reușit. La fel și pribeagul român a cărei firmă, din păcate, criza aproape c-a băgat-o în faliment. Și, într-o miime de secundă de genială sclipire a minții, personajul nostru, smuls brutal parcă din serialul Las Fierbinți, a ales să nu mai facă precum legea, să mai meargă și pe lângă ea, că n-o fi bai. Parcă-i văd expresia de pe față când exclama cu bărbia sprijinită de bâtă: „Afară am fost eu sclav, acum eu am sclavii mei”. Replică, de altfel, absolut reală, zisă de o astfel de pseudo-patroană, la revenirea din Italia.

Uite așa, patronașul a început să presteze tot soiul de servicii de doi lei, folosind la muncă niște amărâți cărora le plăteau în bătaie de joc doar cât să-și mai achite din datorii. M-aș fi gândit poate cu o ușoară admirație combinată cu invidie la personajele cu adevărat importante, cu afaceri de sute sau milioane de euro, care au făcut ceva în viață, în sensul că au lăsat o urmă vizibilă de care moștenitorii lor, și nu numai, să se mândrească. Chiar și la cei care au fentat statul, la evazioniștii cu cap (fără a-i și încuraja însă), cei care au dat tunuri de miliarde, prin metode cu adevărat ingenioase, ori la „băieții deștepți”. În niciun caz nu-i pot privi cu aceiași ochi și pe cei care după ce și-au pus o măsuță în târg și-au început să vândă o gumiță sau un riți-piți în culori chiloții, zicându-și patroni, i-au tratat pe semenii lor cu aroganța omului ajuns mai sus nițel de șaibă și șurub.