Astăzi e 1 Martie. Zi de Mărțișor. Vestitorul primăverii. După cum ni se-arată vremea, am cam scăpat de iarnă. „Dup-atîta frig și ceață,/ Iar se-arată soarele,/ De-acum nu ne mai îngheață/ Nasul și picioarele…”. Sper să fi avut dreptate poetul, pentru că anotimpul ce-ncepe să rămînă în urmă ne-a pus din greu la încercare răbdarea și buzunarele. Dar, să revenim la Mărțișor. Adică, la tradiție. Spune în Dicționar: Mărțișor # luna martie, ce se primește cu un mic obiect de podoabă legat de un fir împletit, roșu cu alb, care se oferă, ca semn al sosirii primăverii, persoanelor de sex feminin în chiar prima zi a lunii. Sau: mică plantă erbacee, din familia rozaceelor, cu tulpina unifloră, foarte rar cu două flori galbene (Geum mantanum), care crește prin pajiștile zonelor alpine. Poate și de aceea a o oferi reprezintă un gest nu doar delicat, ci și unul atît de prețios. Cît timp și efort, cîte riscuri chiar, nu presupune procurarea unei singure tulpini? Dar și cîtă dragoste!
Am „bătut”, zilele acestea, orașul, de la un capăt la celălalt. E plin de mărțișoare. Ca de obicei în fiecare sfîrșit de februarie. Voiam să găsesc măcar un singur fir de Geum mantanum. Intenție zadarnică. In schimb, tarabele improvizate ale vînzătorilor ambulanți răsăriți parcă direct din nămeții acestei ierni, stau să-și dea duhul sub puzderia de „mesageri tradiționali”. Ofertă aproape imposibil de descris. Explozie de kitsch-uri. Ca de obicei, inventivitatea românului nu a mai putut fi ținută sub control. Nu lipsește, cum se putea altfel, trifoiul cu patru foi. Aici, tradiția e consecventă cu ea însăși, întovărășită de turme de porcușori sidefii și joiene lăptoase, de pisicuțe delicate cu ghearele ascunse (astăzi) sub pernuțele catifelate și cățeluși tandri cu fundițe roșii la gît, ca să nu fie deocheați. Flori și floricele de toate felurile, autohtone sau de import, decupate din cartoane colorate, brelocuri confecționate din metale (chipurile) aurite, prin metoda metalo-plastiei, turnulețe și castele miniaturale, cadîne încremenite în figuri de dans ori clovni cu nasuri-pătlăgică. Și cîte altele! Doritorii de asemenea suveniruri simbolice, destul de rari și cam imberbi. Au crescut pretențiile, timpurile se-nnoiesc. Acum, „atenția” nu-i cadou dacă are (doar) valoare simbolică. Valoarea lui autentică trebuie nepărat să poată fi cuantificată în monedă forte: dolar, euro, aur. Altfel, n-are haz și-ți provoacă silă, milă (de el, ofertantul), supărare. Tradiția se negociază: un fir de Geum mantanum se acceptă, dar cu condiția să fie din aur de 24 de karate, bătut cu pietre prețioase. Poate fi chiar și un șarpe sculptat în platină, cu ochi de rubin. Ceasul fin, miniatural, cu capace de argint, filigranat, e cam desuet, dar încă mai merge. (Ce putere de nobil sacrificiu!). Broșa din chihlimbar sau scarabeul din jad trebuie (musai) asortate la o bluză decolte din mătasea chinezească cea mai fină, dar lucrată la Paris, cu prisos de dantelă neagră, completate, se subînțelege, de pantofi și poșetă din piele de crocodil. La toate astea, șnurulețul alb-roșu dă o notă de rară distincție. Vedeți ce simplu e? Ce mare lucru poate să coste un șnur împletit din două ațe!?
Azi, dis-de-dimineață, pornit cu încăpățînare să descopăr pe undeva atît de scumpul la vedere fir de Geum mantanum, la un colț de stradă am dat peste un țăran abia coborît din munte. Intr-un coș de papură destul de ponosit, adusese cu sine o adevărată comoară: cîțiva snopi de ghiocei și toporași aromind a primăvară. Am luat cîte un boboc și le-am împletit codițele gingașe. Tradiția, cu simbolul ei de Mărțișor, era salvată. Trăia. Respira în palma mea. M-am gîndit să le ofer celor dragi mie. (Mihai Buznea).
Lasă un răspuns