Ceferiștii și dinozaurii

În urmă cu douăzeci și ceva de ani, când se vorbea despre mineri, parcă încercai un sentiment amestecat: de ușoară admirație, pentru că se mai găsea cineva care să spună „nu” când alții ziceau „da”, și de mâhnire, pentru că nimănui, cred, nu-i plăcea politica pumnului sau a răngii în gură. Cu timpul, minerii au cam dispărut din actualitate. Parcă și din nomenclatorul de meserii. De altfel, nici nu mai știu dacă mai există școli care să-i pregătească mineri. Cu toate că pentru a sfredeli pământul, ca apoi să-l încarci în vagoneți, nu cred că ar fi nevoie de prea multă știință. În fine, a zis Europa că nu e bine să ardem carbunele, deci nici să-l mai extragem, așa am făcut. Sentimente amestecate, însă, trăiai și când pe la televizor vedeai cum se revoltă feroviarii. Te încânta, parcă, determinarea ceferiștilor: „Dacă am zis că oprim trenurile, păi așa facem”. Și au tot făcut-o, fără să le pese de răul pe care-l făceau restului românilor. Până a venit la cârma Transporturilor vajnicul marinar Băsescu, mai tare decât nucile ceferiștilor. Ușor-ușor, i-a dezbinat și pe ei, a rupt sindicatele în enșpe, liderii lor au început să alerge după castana cea mai mare, în vreme ce feroviarii mărunți s-au mulțumit cu promisiunile salariilor compensatorii. Și, uite-așa, până n-a mai rămas mare lucru nici din breasla asta a ceferiștilor. Declinul lor s-a văzut cel mai limpede în urmă cu vreo zece ani când, la una dintre grevele generale, unii ceferiști ziceau „hăis”, adică, „Facem grevă”, alții „cea”, adică „Mai bine nu facem”, că ne taie aștia din salarii. Timpul a trecut, ceferiștii s-au împuținat, la fel și trenurile, în vreme ce salariile celor din sistem au tot crescut, cu mult față de media pe țară. E drept că, la fel ca și minerii, ceferiștii parcă trec printr-un grad de uzură ceva mai ridicat, după cele 12 ore de muncă zilnic. Sunt de acord, nu salariile trebuie neapărat restructurate, ci mai curând cheltuielile făcute de aiurea. Să ne amintim despre achizițiile de tot felul la prețuri supraevaluate făcute de mai-marii companiei de cale ferată, începând cu Mihai Necolaiciuc, pus șef de chiar Anca Boagiu, buna colegă a lui Băsescu, și terminând cu recent demisonatul ministru de la Transporturi. Oricum, cele trei companii de cale ferată care au mai rămas din fostul SNCFR sunt, pe bună dreptate, o gaura neagră care înghite o mulțime de bani. Degeaba s-au schimbat denumirile trenurilor, din „Personal” în „Regio”, din „Rapid” în „Inter-Regio” ș.a.m.d, degeaba s-au cumpărat câteva trenuri mai de Doamne-ajută, dacă ele vin cu aceleași mari întârzieri, călătoriile sunt la fel de scumpe, iar condițiile de transport, în cele mai multe cazuri, ne tot amintesc de cele de pe vremea bunicilor. Acum, se mai aud doar anemice amenințări dinspre ceferiști, care, zic ei, vor opri trenurile, nemulțumiți fiind de salarii, de restructurările de personal care se tot anunță, de subfinanțarea companiei etc. Să se astupe, zic, mai întâi gaura neagră, și apoi să se treacă la acțiune. Dacă între timp nu vor dispărea și ei, ca și minerii ori dinozaurii.

Florentin RADU