De la una – la alta

în numele Domnului!…

Pînă unde merge milostenia divină? mă întreb adeseori. Cu siguranță, cu toții nutrim convingerea că există un Dumnezeu al tuturor oamenilor, un Tată Ceresc care ne apără, ne protejează în diverse împrejurări ale vieții, ba chiar ne inspiră spre fapte bune în folosul semenilor și, în același timp, foarte îndrăgite de El însuși.
Totuși, să recunoaștem că din această perspectivă a atotcuprinzătoarei milostenii divine se desprinde un adevărat talmeș-balmeș moral, în care atît cei buni, cît și cei răi ajung să creadă că sînt în egală măsură protejați de Atotputernicul, indiferent de faptele săvîrșite în acest sens. âmi aduc aminte cum, cu ani în urmă, fiind nevoit să fac autostopul dinspre Focșani spre Bacău, am nimerit în cabina unui camion plin cu tablă furată de la Combinatul Siderurgic Galați (pe atunci neprivatizat) și care urma să fie valorificată la Piatra – Neamț. Sub teribila tensiune de a nu fi prins cu furăciunea, șoferul camionului, un ins cu o înfățișare cît se poate de evlavioasă, de altfel, făcea zeci de cruci la multele iconițe răspîndite în cabina autovehiculului, scrutînd din cînd în cînd, îngrijorat, cursul cenușiu al șoselei în toate direcțiile de unde ar fi putut să apară pericolul. Cum descoperise din prima clipă că sub pașnica mea înfățișare nu s-ar fi putut ascunde cu nici un chip vreun procuror sau polițist, ci mai curînd un… Ciocoflender oarecare – vorba lui Florin Piersic – a început să mi se destăinuie. Pe scurt: „evlaviosul” era la al optulea transport cu tablă furată „cu ajutorul lui Dumnezeu” – specifica el – și era hotărît să nu se oprească doar la atît. De fiecare dată se rugase la Dumnezeu să ajungă cu bine la destinație, să nu fie oprit de vreun echipaj al Poliției și tot de-atîtea ori – după spusele sale – Atotputernicul îl ajutase. Spunea toate acestea cu un soi de iluminare extatică în priviri, specifică marilor bigoți și întreaga-i înfățișare deborda de o infinită recunoștință, de o nețărmurită smerenie față de Sacra Divinitate, care conform spuselor lui fusese „complice” la toate furăciunile comise pînă în acel moment. Drept recunoștință, se legase ca la fiecare cursă reușită să cumpere cîte o candelă din cele mai scumpe spre a fi donată bisericii nou – construite din comuna natală. întîmplarea îmi aduse în minte aceleași dovezi de infinită recunoștință a traficanților de droguri și arme din anumite țări sud-americane, care din prea-plinul cîștigurilor lor întemeiate pe crime și vărsări de sînge contribuie cu sume importante la înălțarea de biserici și lăcașuri de cult, drept recunoștință că i-a ajutat în treburile lor oneroase. Un fost gardian de închisoare îmi relata cum unul dintre deținuții pe care îi avea sub pază se ruga ore în șir în celula sa ca Dumnezeu să-l ajute să-i ia gîtul celui din vina căruia credea el că se află în închisoare. Așadar, pînă unde poate merge milostenia divină?

Aproximările unor cuvinte ale limbii române sînt adeseori savuroase. Aflîndu-mă, întîmplător, în zona Autogării, am asistat fără să vreau la relatarea unui țigan cu aspect mai rural, adresată unui consătean (probabil, în așteptarea aceluiaș autobuz), cum fusese bătut și jefuit de un alt țigan făcînd parte, pare-se, dintr-un clan rival. „M-a lovit la plexic pînă am căzut jos – relata el – și după ce am rămas fără conștiință din cauză că am leșinat de n-am mai știut de mine, mi-a furat toți banii din buzunare. Și-acu mă mai judec cu el…” „Eu nu știu, că n-am fost de față – se simți obligată să intervină și țiganca, consoarta celui lovit la… plexic – că eu – continuă ea – că eu tocmai m-am dus la doftor cu fata cea mică ca să o insulte(!!!)”. Părerea bulibașei din comună n-am mai putut-o afla, fiindcă tocmai sosise autobuzul care să-i transporte pe cei de față în direcția Berzunți.

Dacă Justiția română pare adeseori adormită în fața unor nelegiuiri de-a dreptul demonice la care se dedau diverși semeni de-ai noștri, iată că unii „justițiari” din zona ecleziastică a societății noastre par să pună în umbră activitatea laicilor prin măsurile ce le întreprind „împotriva celor posedați de diavol”, măsuri care să arunce în derizoriu chiar și cele mai înfricoșătoare acțiuni ale Inchiziției de odinioară. Cele întîmplate recent la Mănăstirea Tanacu tind să-mi dea întru-totul dreptate. Ținînd cont de totala ineficiență a instanțelor noastre în fața marilor corupți, a hoților și megaescrocilor care-și văd de treburile lor… necurate într-o veselie, aș propune ca dreapta lor judecată să fie încredințată părintelui Corogeanu și evlavioaselor sale „ajutoare” spre niscai ședințe de exorcizare, care ședințe – după părerea „Sfinției Sale” – nu se fac cu pastile de durere de cap sau măsele, ci printr-o smerită crucificare a celui pătruns de demon, însoțită de post negru și rugăciuni zile în șir. Chiar dacă evlavioasa judecată a părintelui nu se dovedește întotdeauna fără cusur, avantajul ar fi acela că în cel mai scurt timp împricinații pot ajunge în fața Judecății de Apoi, despre care încă nu s-a aflat pînă acum că ar fi nedreaptă. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci ungerea părintelui exorcizator de la mănăstirea Tanacu în funcția de procuror-general se impune cu maximă urgență.
Amin!
(Horia Ioan POPESCU)ecare – vorba lui Florin Piersic – a început să mi se destăinuie. Pe scurt: „evlaviosul” era la al o

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!