Am o mână străină în buzunar

Nu pot uita o scenă la care am fost martor cu foarte mulți ani în urmă, înainte de marea democrație instaurată în 1989. Într-un aprozar din Onești, chiar în fața mea, o femeie tânără, elegantă și foarte drăguță, o doamnă bine – cum se spune pe la noi, i-a cerut vânzătoarei, răspicat, două kilograme de roșii, dar nu de oriunde, ci numai „din lada aia”, alte legume, dar nu de oricare, ci numai dintr-un loc pe care l-a apreciat ea, și zece bani rest. Scurt, pe doi! Vânzătoarea a rămas o clipă descumpănită. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Ce mai conta, la un domn bine sau la o doamnă bine, un rest de zece bani, iar marfa, în aprozar, nu era deloc vândută după cum alegea clientul, ci după cum aprecia vânzătorul, pentru că și roșiile mai palide trebuiau vândute, pe lângă cele frumoase. De obicei, dacă cereai marfă mai bună, erai imediat pus la punct și nu mai crâcneai, că rămâneai flămând.

Dar au venit peste noi capitalismul și democrația. Un coleg tipograf, plecat de câțiva ani în Italia, a ajuns, într-o zi, acasă, în vacanță, și mi-a povestit cum se duce el în piață sau în magazin, la Roma, și cumpără câte două roșii, câte trei-patru cartofi, ori numai una sau două cepe. Acolo nu-i ceva ieșit din comun. La noi, însă, încă nu ajunsese un asemenea hal de civilizație. Cumpăram tot la kil, că așa eram obișnuiți, ba ne era chiar rușine să cerem numai o roșie, un ardei gras și un castravete sau numai o ceapă, să încropim o sălățică, pentru că mai mult n-avea cine mânca și rămânea salata să se strice. Totuși, timpul a trecut, iar bunele obiceiuri au apărut și pe la noi, odată cu deschiderea super și hipermarketurilor (și s-au tot deschis, Slavă Domnului!). La piață, dacă ceri așa tot se mai uită câte un tarabagiu chiorâș, ba îți face și caterincă, de te vede lumea, om în toată firea, cum te face un negustor de n-ai valoare. Bine că numai unii se mai dau astfel în spectacol, că și în piață a început să intre moda nouă.

Astfel, nu mă mai simt furat, obligat, fac ce vreau cu banii mei și pretind de la negustori calitate.

Ce mă fac, însă, cu alt fel de negustori, cum ar fi cei care îmi vând energie electrică sau gaze naturale? Care îmi oferă servicii de telefonie și de cablu tv sau internet? Că acolo nu mai pot lua cât și când vreau. Dau obligatoriu bănuții pe abonamente, pe taxe și comisioane, iar dacă nu-mi mai place de ochii furnizorului n-am ce face, tac și înghit, că altfel plătesc contractul de mă satur. Mai bine nu zic nici pâs și aștept termenul, să scap de belea. Eu, unul, nu mai vorbesc de ani buni la telefonul fix de acasă, ba nici ton nu mai am la aparat (și nu știu de ce, dar nici nu mă mai interesează). Când am depus cerere la Romtelecom să renunț la contract, m-am trezit cu notificare, cum că „în baza convorbirii telefonice pe care am avut-o cu operatorul de telefonie” aș fi acceptat prelungirea contractului cu încă doi ani. N-am percutat în termenul dat pentru a renega „înțelegerea”. M-am luat cu alte treburi, iar acum sunt bun de plată, că altfel trebuie să dau toți banii odată pe doi ani, dacă vreau să rup contractul. Și așa, stau cuminte, cu o mână străină în buzunar. Mă și jenez de ea, că parcă a început să mă și pipăie pe unde nu trebuie.

Petru DONE