Lipsă de suflet sau de educație?

Mădălina ROTARU

S-a încetățenit ideea că un părinte care-și abandonează pruncul e „fără suflet”. Presa, în general, pentru a da încărcătură nefericitelor evenimente de acest gen, folosește până la a-i încuraja pe toți să o facă, expresii de felul. Greutatea știrii „trebuie” să cadă, de bună seamă, pe trauma victimei-copil, în timp ce cuvinte dure – „animale!” – se folosesc în comentarii, pentru definirea mamei, în general, neîncercându-se, totuși, negândindu-se și la o altă abordare. Jurnalistic vorbind, pentru că studiile de specialitate arată că, de fapt, victimă într-o astfel de situație este și părintele biologic, cel care – să nu-mi spuneți că în perfectă cunoștință de cauză! – a ales să-și abandoneze pruncul. Pentru a nu cădea pradă ignoranței, clarific de la bun început: nu vorbim (nici aici) despre excepții.

Zilele trecute, un prunc abia născut a fost găsit într-un lan de floarea-soarelui de pe lângă Bacău. O poveste urâtă, dar cât se poate de adevărată printre sute altele la fel. Rata abandonului, în România, e mare, statisticile arată, cel puțin în județul Bacău, cu precădere după „instalarea” crizei economice, noi creșteri ale ratei abandonului și abuzurilor de toate felurile asupra copiilor, întreruperi de sarcină tot mai multe și tot mai multe adolescente gravide. Majoritatea cazurilor se petrec în mediul rural. Presa scrie despre mame „fără suflet”, cititorii comentează „animale”, „curve”. Fără a se lua în calcul contextul, fără a se aștepta rezultatele anchetelor sociale și pronunțarea instanțelor. Și fără a se lua în calcul faptul că trăim într-o Românie la extreme, una a săraciei și una a opulenței. Cea din urmă, manifestată cu precădere în aceeași clasă politică ignorantă, cu bună știință, în ceea ce privește realele probleme ale celor de i-au ales. Lipsa de școli e una dintre ele.

Ca fost salariat într-o unitate de asistență socială, ca mamă, ca formator pot să spun cu mână pe inimă că eu n-am întâlnit până acum copii fără suflet, nici incapabili. Întâlnesc însă, zi de zi, adulți needucați sau, dacă vreți, ajunși fără suflet, de fapt fără discernământ. Iar asta, din varii motive ce n-au ținut, la vremea copilăriei lor, de ei. Adulți, foști copii abuzați, abandonați, neșcoliți pentru că, în genere, sărăcia lucie nu le-a permis și care acum, la rândul lor abuzează, abandonează și nu educă. Pentru că nu știu ce e aceea educație, pentru că n-au cunoscut iubirea și pentru că realitatea lor de astăzi este realitatea nefericitei lor copilării. Îmi permit să spun, așadar, că cei care fac astfel de fapte nu sunt lipsiți de suflet. Ci de șansa de a fi fost iubiți și educați. Și nu pot să nu mă gândesc că de educația cuiva suntem responsabili toți, părinți, școală, societate. Și mă mai gândesc la o vorbă veche a cărei direcție a fost – corect! – schimbată și care circulă de ceva timp pe rețele de socializare: ne luptăm, noi, ca părinți, pentru a lăsa copiilor noștri o lume mai bună, ce-ar fi, însă, să luptăm pentru a lăsa lumii copii mai buni?