Violenţa ca normalitate

Nu este un secret pentru nimeni că violenţa a devenit parte integrantă din noi. Nu neapărat cea fizică, ci aceea de limbaj, care deranjează şi doare în acelaşi timp. În ultimele zile, şi nu numai, jurnalele TV abundă de imagini care mai de care mai şocante, cu jafuri filmate de camerele de supraveghere, cu înjunghieri în plină stradă, cu accidente dintre cele mai cumplite. Asta ca să ne referim doar la violenţa fizică. Cea de limbaj se regăseşte până chiar şi emisiunile de aşa-zis divertisment, care marea majoritate excelează printr-un prost-gust oribil, o şopârlănie juvenilă exhibată cu şarjată dezinvoltură, o sexualitate obsedantă la modul mitocănesc-libidinos, o „veselie” grobiană – toate, emanaţii fireşti ale cruntei precarităţi culturale şi educaţionale.
Dacă ar fi să vorbim despre atmosfera de pe stadioane, unde chiar şi o fată cu condicuţă ar părea întruchiparea inocenţei şi ar roşi îmbujorată, tabloul este complet. Se poate spune, cu tristeţe, transformând un mai vechi slogan, că mitocănia domină România.

S-a afirmat şi s-a dovedit că violenţa televizată influenţează comportamentul prin modelarea convingerilor oamenilor, astfel încât telespectatorii ajung să se identifice cu ceea ce oferă imaginile şi transpun reprezentările „culturale” în practica situaţiilor lor de viaţă cotidiană. Cantitatea de glume nesărate, indecente, penibile a devenit atât de mare încât pericolul constă în stimularea violenţei de limbaj, ca anticameră la violenţele mai grave, de alt tip, inclusiv cele de ordin corporal. Sunt relativ lesne de depistat principalele modalităţi prin care tot felul de glumiţe devin „umbrele” pentru violenţa de limbaj. Ce altceva decât subumanul reprezintă bancurile pe seama persoanelor cu handicap fizic? Ce altceva reprezintă – desigur, pe alt plan – vulgarităţile inspirate de limbajul lumii interlope? Faptul că se compară semeni de-ai noştri cu tot felul de jivine nu reprezintă, oare, un atac nedemn, oricât de izbutite ar fi comparaţiile? Foarte grav este atunci când se recurge la principii şi criterii religioase pentru compromiterea competitorilor. Trecem peste expresiile scabroase, imposibil de reprodus pentru a „inventaria” alte formule de „succes”, între care contestarea dreptului de diferenţă – de la cel etnic până la cel care vizează tot felul de minorităţi, inclusiv sexuale. În fond, avem de-a face cu variante ale intoleranţei, incompatibilă cu principiile religioase şi, deopotrivă, cu cele democratice.

La fel de periculoase sunt acuzaţiile fără acoperire, mai ales în zona unei mari sensibilităţi populare cum este cea a corupţiei instituţionalizate. La fel, amestecul grosolan în viaţa personală, informaţiile de senzaţie privind tot felul de combinaţii amoroase, unele – evident – inventate, iar altele îngroşate până la grotesc completează gama de „glume” greu de digerat.

Cum se vede, nu este deloc amuzant. Cu greu ne poate fi smuls râsul în asemenea împrejurări. Poate cel mult o grimasă de conjunctură.

Florin CRĂCIUN