O țară peticită cu incompetență

În facultate, la orele de „Fiabilitate”, am învățat că un sistem (dispozitiv, mecanism, mașinărie…) este cu atât mai puțin durabil cu cât are mai multe elemente componente. Asta deoarece fiecare parte devine – în timpul funcționării – un posibil punct de defect. Altfel spus, cu cât un sistem este mai simplu și mai specializat în ceea ce face, cu atât este mai rezistent, mai precis și mai eficient. O lege simplă ce a fost verificată în câteva milenii de existență umană!

Ce facem noi, românii, de vreo două decenii încoace? Modificăm, cârpim, adaptăm, demolăm și iarăși o luăm de la capăt. Nu ne-a plăcut „originalitatea” democrației autohtone de prin anii ’90. Am „cârmit-o” brusc spre alte zări și politicienii noștri au promis că vor prelua legislația verificată din Vest. Nu ne-am putut abține: am modificat pe ici, pe colo, „în punctele esențiale” și am compromis mecanismele profunde ale democrației: votul electoratului, referendumul ca formă fundamentală a politicii participative, noțiunile de patriotism, interes național sau solidaritate socială, toate amestecate și mânjite de „capitalismul de cumetrie” (nășit de Ion Iliescu) în care „am privatizat profiturile și am naționalizat falimentul” (cum tot același personaj spunea).

După 24 de ani, România încă nu și-a găsit direcția. Pe hârtie (ca în raportările către Ceaușescu) stăm bine: am devenit membri NATO, suntem (la număr) în „echipa” Uniunii Europene, avem cincizeci de partide (și niciun lider politic adevărat!) și plătim cotizații la zeci de organizații internaționale. Însă viața cetățeanului contributor nu s-a schimbat în bine. Sistemul a devenit din ce în ce mai complicat și – de aceea! – se „gripează” în fiecare zi. Culmea este că înșiși politicienii, cei care legiferează și administrează acest sistem, se plâng! Premierul se lamentează că nu are bani pentru a pune „mașinăria” în funcțiune și inventează noi taxe sau modifică birurile existente. Iertat să fiu, însă și ultimul boschetar din țara asta ar ști să obțină bani doar din majorarea impozitelor…

Un administrator inteligent eficientizează cheltuielile și aduce bani din alte surse. Amenințarea adresată Fiscului pentru că nu ar fi în stare „să atingă cotele de colectare” sună precum ordinele date, cândva, milițienilor de a îndeplini planul la amenzi. Ce te faci dacă oamenii nu mai încalcă legile? Inventezi contravenții și sancțiuni? Nu este nevoie de 300 de taxe, impozite și contribuții. Poți reduce totul la vreo trei: un impozit pe venit, o taxă de solidaritate (ce va reuni contribuțiile la pensii, șomaj, ajutoare sociale, sănătate, accidente de muncă, toate numite în mod eronat, acum, „asigurări”!) și un impozit pe profit și investiții speculative. Cum se împart aceste sume ar fi treaba a două ministere: cel de Finanțe și cel al Muncii și Solidarității Sociale. Interesul Fiscului s-ar concentra pe „firmele cu risc” (import-export, combustibili, energie etc.), iar micii întreprinzători ar plăti doar un fel de forfetar și ar fi lăsați în pace. Nu devii miliardar cu un chioșc de acadele și nici nu-ți plimbi amanta prin Dubai cu banii câștigați într-o frizerie. Câtă vreme administrarea unui atelier de croitorie presupune aproape aceleși declarații periodice, taxe și audituri ca la o rafinărie, sistemul economic din țara asta va fi profund ineficient. Principiul fiabilității se aplică nu doar la motoare, ci și la orice sistem care trebuie „mișcat”…

Ștefan RADU