Stimați părinți, aceste rânduri sunt pentru dumneavoastră. Aplauzele sunt pentru copii.
Zilele trecute, am dat curs invitației de a participa la un spectacol susținut, în mare parte, de și pentru copii. Cu intrare liberă. Despre ce spectacol este vorba e nesemnificativ în cazul de față, la fel cum nesemnificative sunt numele altor nenumărate asemenea petrecute evenimente, întâlniri sau serbări, pe cât de frumoase în scopul și desfășurarea lor, pe atât de triste ca mesaj transmis de public. Un public format din dumneavoastră, dragi părinți, veniți să asistați la mici dări în pârg ale rodului muncii voastre în primul rând și ale educatorilor, în al doilea, veniți să vă vedeți copiii, adică mici vedete pe vreo scenă, deosebiți, absolut minunați în toată stângăcia lor și care, de bună seamă, își merită de fiecare dată,din plin aplauzele.
Unde-i partea tristă în toată această poveste? Paradoxal, în aplauzele dumneavoastră. Ipocrite, aș îndrăzni să spun, îndreptate asupra celor cărora le-ați dat viață și atât. Aplauze întrerupte brusc pentru următorii copii care au avut „nenorocul” să fie programați pentru a urca pe scenă după momentele oferite de odoarele dumneavoastră. Întrerupte aplauze prin grăbita părăsire a sălii de spectacol, imediat ce odoarele și-au terminat momentul artistic.
Stimați părinți, v-ați gândit măcar o secundă cum se simt ceilalți copii care, programați mai târziu pentru scenă, se vor urca pe aceasta și vor constata că sala de spectacol e goală? Asta după ce vor fi văzut toate scaunele ocupate la început și vor fi auzit aplauze răsunătoare pentru copiii dumneavoastră, aplauze pe care le-au dat cu entuziasm și sinceritate și părinții lor? Părinții lor care n-au venit cu o oră mai târziu în sală, ci de la bun început, așa cum e normal? V-ați pus vreodată în pielea copilului dumneavoastră care, data viitoare, s-ar putea să nu intre primul în scenă? V-ați imaginat măcar pentru o secundă cam cum v-ați simți ca părinte, singur aplaudac al fiului/fiicei dumneavoastră urcat/ă pe scenă? Dacă nu, poate că e timpul să începeți să vă imaginați.
Părăsirea sălii în timpul spectacolului nu este, în cazul de față, doar dovadă de egoism, ci lipsă de bun simț și, mi-e greu să v-o spun, dar o fac, este dovada lipsei de educație care-și va pune amprenta asupra minunaților voștri de acum copii, viitori tineri pe care tot voi îi veți blama pentru evadările lor comportamentale, fără a înțelege, cel mai probabil, de ce. Copiii, stimați părinți, sunt oglinda dumneavoastră. Priviți-vă mai des în ei!
Mădălina ROTARU
Cata dreptate ai Madalina! Si e foarte trist! Cred cu inversunare ca parintii (cu mici exceptii) au nevoie de cursuri speciale, de „parenting” si nu numai…
Apropo de spectacolele tinute pe diverse scene de odraslele noastre, eu am auzit si varianta in care au ramas la spectacol pana la final dar intr-un vacarm greu de imaginat…ba mai mult parintii erau super incantati de faptul ca pusorii lor (in calitate de spectatori de data aceasta) sunt foarte dezinhibati si-i lasa sa fac in sala tot ce le trecea prin minte…
Este greu, e adevarat, sa-i tii pe copii tintuiti in scaune. Totusi, cu rabdarea de acasa a parintilor, de zi cu zi, copilul va ajunge sa inteleaga si sa faca bine diferenta dintre un loc de joaca si o sala de spectacol. Forfota nu va deranja, de exemplu, un actor de animatie, dar da, de la forfota la vacarm este o diferenta. Si e de datoria parintilor sa o faca! 🙂 Multumesc, Alis, de trecere! 🙂
Caietul e oglinda copilului, iar copilul e oglinda parintelui! Acest adevar ar trebui scris si pe sigla ministerului invatamantului! Vreau sa vad cursuri obligatorii pentru parinti, emisiuni cu rolul si obligatiile parintilor, chiar cursuri de predare a bunului simt si a celor 7 ani de acasa!! S-a ajuns la un grad de impertinenta si indolenta a parintilor, de neimaginat in alte perioade!
M-as lasa in grija voastra sa ma educati, dar stiu ca 90% din voi sunteti semianalfabeti. Ne-ati distrus copii prin lipsa voastra de profesionalism, prin „sapaturile” din cancelarii. Ne este frica sa spunem ceva pentru ca va razbunati pe copii. Dar va spun ca majoritatea parintilor sunt de acord cu mine si le este frica sa spuna ceva. Scoala romaneasca este la pamant si nu datorita parintilor.