O mână de băcăuani readuc limba noastră în graiul copiilor de origine română din Serbia, un proiect nu doar ambițios, dar și greu de implementat. Cu ambiție și dăruire totală, dar mai ales cu credință de nezdrunciat în rostul demersului lor, băcăuanii, sprijiniți de semeni din țară și din Serbia, se pot mândri după aproape doi ani de zbateri, cu deschiderea unei „Case de Cultură Românești” în orașul Zajecar, în vecinătatea căruia se află numeroase sate populate cu români.
Toamna lui 2013 înseamnă pentru un grup de băcăuani prilej bun de culegere a unor roade multdorite, pentru care încă de acum doi ani muncesc și sădesc ambiție, dragoste de țară și credința că limba română nu trebuie lăsată să moară printre cei născuți sub semnul ei. Roadele sunt satisfacția sufletească de a-și vedea un vis vechi înfăptuit într-o țară în care, poate se știe mai puțin, dar „poți introduce orice, numai carte nu”, după cum nu se ferește să dezvăluie unul dintre visătorii băcăuani, Daniel Muraru. Țara este Serbia, iar visul este „Casa de Cultură Românească Zajecar”. Aceasta a fost inaugurată pe 17 octombrie în orașul Zajecar, din Serbia, în prezența unui număr impresionant de oficialități, dar mai ales de românii din Serbia ai căror copii sunt beneficiarii înșiși ai proiectului în cadrul căruia iau lecții de limbă română, istoria religiei, educație civică, geografie, comunicare, istorie și fotografie.
Un prim „abecedar”
Totul a început în urmă cu cinci ani, atunci când Daniel Muraru, reprezentant al Asociației „Unlimited Connections” Bacău, a întreprins o vizită în Valea Timocului din Serbia, o vizită născută din pasiunea băcăuanului pentru cultură, istorie și… ruine. „A fost o simpatie și o atracție pentru zonă și potențialul ei – ne-a mărturisit băcăuanul. Am avut întotdeauna o înclinație către istorie, dar nu istoria din manuale, ci aceea a vestigiilor rămase în picioare. Mi-am făcut prieteni, fiind apoi invitat la diferite festivaluri românești în Serbia”. Astfel a ajuns Daniel Muraru să intre în contact cu tot mai multe familii de români din Serbia, întâlniri care au lăsat amprente puternice asupra sa. „Românii de acolo vorbesc o limbă a noastră veche – a continuat povestea Daniel Muraru -, cu sensuri deteriorate. Mulți dintre români se dezic chiar de origini, iar copiii lor abia de îngaimă câteva cuvinte în românește”.
Așa a apărut ideea lui, alături de o altă băcăuancă, Oana Elena Radu, împreună cu care a înființat Asociația „Unlimited Connections”, de a reînvia limba maternă în rândul românilor din Serbia. Astfel, în 2011, cei doi au lansat, în Belgrad, broșura „Icoane de suflet românesc”, „un prim abecedar pentru copiii români de acolo, dacă se poate spune așa, reamintindu-ne că în Serbia poți băga orice, mai puțin cărți – a continuat povestea băcăuanul. Broșura este, practic, o selecție de sfinți din calendarul creștin ortodox românesc cu descrierea vieții lor, în ordine alfabetică”. În același context, la Belgrad au avut loc și vernisajul expoziției de fotografie „Semne și istorii ale românilor din Valea Timocului – Letopiseț în piatră”, realizată de Daniel Muraru, și lansarea de carte scrisă de o altă băcăuancă, Elena Ramona Potoroacă, muzeograf la „Muzeul Satului” din București și dr. Zvonko Trailovic, „Pagini de folclor românesc din Serbia. Texte din colecția lăutarului Sima Prunarevic 1888 – 1969”. „Atunci s-a născut, practic, ideea de face ceva concret pentru generația uitată de viitori români de acolo, adică pentru copii – a mărturisit Daniel Muraru. Aceasta în condițiile în care cam tot ce se întâmplase până atunci pentru comunitate erau festivaluri care se consumau repede”. Imediat după evenimentele amintite, Asociația, prin parteneriatul cu Parohia Ortodoxă Română din Negotin, prin părintele protopop Boian Aleksandrovici, dar și cu sprijinul puternic al unor persoane private din Bacău, a reușit distribuirea în Valea Timocului a 1.000 de exemplare din broșura „Icoane…”.
De la „Icoane de suflet românesc”, la „Casa de Cultură Românească Zajecar”
Pe măsură ce interesul membrilor Asociației „Unlimited Connections” din Bacău era tot mai mare pentru readucerea pe buzele copiilor din Serbia a limbii române, ideea înființării unei case de cultură românești în orașul Zajecar, în vecinătatea căruia se află sate populate de români, a început și ea să prindă contur. N-a fost ușor, „să ne amintim că, în școlile din Serbia, guvernul a aprobat cu greu predarea limbii române – a apreciat Daniel Muraru -, dar orele de limba română au fost puse ca opționale, la bătaie cu obiecte precum informatica sau educația fizică, situație în care, clar, copiii sunt mai mult tentați de cele din urmă”.
Mai mult, ideea unui proiect atât de ambițios nu a fost privită inițial nici din interiorul Serbiei, nici din partea României ca fiind una realistă, ne povestește băcăuanul. Totuși, ambițiosul proiect al Asociației a ajuns să se concretizeze în 2013, odată cu elaborarea de către Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (DPRPP) din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, a Strategiei Naționale pentru perioada 2013 – 2016, departament cu al cărui sprijin financiar proiectul „Casa de Cultură Românească Zajecar” de derulează, iată, începând cu luna septembrie 2013, până în decembrie 2013. „Noi sperăm că proiectul va beneficia în continuare de sprijin din partea DPRPP – a mărturisit, optimist, Daniel Muraru -, astfel încât el să poată continua”.
Proiectul, pe de altă parte, n-ar fi avut atâta greutate fără parteneriatul, în derularea lui, dintre Asociația „Unlimited Connections” Bacău și Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni și Radio România Reșița, iar un rol uriaș în tot demersul „visătorilor” l-a avut consulul general al României la Zajecar, Iulian Nițu. Astfel, din luna septembrie a acestui an, în Zajecar, la fiecare sfârșit de săptămână, copii și tineri proveniți din satele din vecinătate participă la șapte module „Limba română”, „Istoria religiei”, „Educație civică”, „Comunicare”, „Geografie”, „Istorie” și „Fotografie”, susținute de lectori în cadrul proiectului, băcăuani (Oana Elena Radu, Daniel Frâncu, Sorin Ailenei și Daniel Murau) și reprezentanți ai Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi”. „La început aveam cinci copii la cursuri. Am mers din poartă în poartă însă, pentru a vorbi despre proiectul nostru, iar acum – mărturisește, vădit emoționat, Daniel Muraru -, avem nu mai puțin de 40 de copii și tineri cu vârste între 6 și 21 de ani. Toți sunt copii ai românilor din satele învecinate orașului Zajecar, iar unii dintre ei vin chiar de la 50-60 km”. Cursurile se țin într-un spațiu din orașul Zajecar, momentan închiriat, micuț, dar care a fost dotat cu tot ceea ce-i trebuie pentru a servi drept loc de întâlnire fructuoasă pentru ucenici și mentori. Același spațiu care, de altfel, pe 17 octombrie 2013 a fost inaugurat oficial ca și „Casa de Cultură Românească Zajecar”, bibliotecă în același timp, prin contribuția Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” cu, până acum, circa 2.000 de volume. „Cea mai mare satisfacție pe care o avem, în tot demersul nostru – ne-a mai mărturisit Daniel Muraru -, este sclipirea din ochii copiilor și tinerilor de acolo. Am trăit cu toții un sentiment extraordinar atunci când, după primele săptămâni de întâlniri, copii care abia îngânau limba română au venit și ne-au tras, la propriu, de mânecă, întrebându-ne:«Putem să mai venim și mâine?»”.
Visul celor implicați în proiect merge însă, mai departe. Acela de a deschide, cu sprijinul DPRPP, poate chiar la anul, o „Casă de Cultură Românească” – bibliotecă permanentă. Și nu doar una. Și nu doar în Zajecar.
Puțină istorie
Istoria românilor din Serbia de Nord-Est se pierde undeva, departe, în cronicile cărturarilor. De-a lungul vremurilor, actual denumita ”Vale a Timocului” a fost călcată de aproapte toate imperiile aflate în goană după averi și teritorii, începând de la romani și până la austro-ungari. Singurul element statornic în zonă au fost însă urmașii dacilor, teritoriul fiind recunoscut de marea majoritate a istoricilor drept ”Tribalia”. În zilele noastre, numărul românilor din Serbia de Nord-Est se ridică la aproximativ 300.000, o mare parte dintre aceștia fiind recunoscuți de către autoritățile sârbești drept ”vlași”, minoritatea română existând în actele oficiale, fără însă a beneficia de drepturile elemntare ale unei minorități.
Teritoriu cuprins între râul Morava la vest (în Serbia de azi) și râul Iantra la est, a aparținut, în cea mai mare parte a timpului, Țaratului de Vidin, cu o populație preponderent românească și al cărui penultim țar (ce înseamnă conducător de țară!) a fost Ioan Stratimir, nepotul de fiică al lui Basarab I Întemeietorul, Domn și Voievod al Țării Românești. Ducatul de Vidin a fost constituit în 1280 și cuprindea teritoriul dintre râurile Pec, Lom, Dunăre și Munții Heamus, primul duce fiind Ioan Sisman. Ioan Sratimir s-a născut la Loveč (c. 1324-1325), ca al doilea fiu al lui Ioan Alexandru și a primei sale soții, Theodora de Valahia, cu care se căsătorise în 1321. Sratimir era nepotul de fiică al lui Basarab I, căsătorit cu Ana, vara sa, fiica lui Nicolae Alexandru și sora vitregă a lui Vlaicu Vodă. După ocuparea Vidinului de către turci, la 1396-1397, în partea vestică (aproximativ Timocul „sârbesc” de astăzi) a domnit fiul lor, Constantin al II-lea (n.c. 1370 – d. 17 sept.1422 la curtea lui Ștefan Lazarevici al Serbiei). Jumătate din acest teritoriu a fost anexat de Serbia, iar jumătate a făcut parte din Pașalâcul de Vidin. Partea de vest a pașalâcului (Marginea âCraina) a fost locuită în continuare de români, care se bucurau de autonomie (regiunea nefiind niciodată cucerită cu sabia!) fiind condusă de ”chinezii” (cnezii) locali români. Armata otomană trebuia să anunțe din vreme pe ce rute va merge, iar domnitorii Țării Românești au ctitorit biserici și mănăstiri în această zonă de la sud de Dunăre, trimițând aici și preoți români! În secolul al XVII-lea, Matei Basarab ctitorește o biserică (e adevărat, îngropată) cu hramul Sfânta Parascheva, la Vidin, capitala Pașalâcului otoman! E deschisă și astăzi și poate fi vizitată!
Mădălina ROTARU
Lasă un răspuns