Revoluție cu iz de Sărbători de Iarnă

Ca de fiecare dată în ultimul aproape un sfert de veac, dincolo de pragul fiecărui decembrie se află, pentru români, înainte de Crăciun, comemorarea Revoluţiei. Şi fiecare o face aşa cum simte, aşa cum crede sau aşa cum este obligat de conjuctura unei funcţii sau a unui statut socio-profesional. Urmaşii celor care au fost omorâţi în acele zile, câţi au mai rămas, sunt din ce în ce mai singuri în durerea lor, deşi au învăţat demult că viaţa merge mai departe, pe lângă cimitire, pe lângă monumente, pe lângă filele îngălbenite de cronici. Ce să mai scrii despre Revoluţie atâta vreme cât, după fiecare comemorare, te pregăteşti pentru Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului. Nu mai scrii, ci te gândeşti că aceia dintre români care vor să păstreze vie amintirea a ceea ce a fost curat şi frumos în spiritul acelor zile au propriul lor ritual, intim, de comemorare. Să scriem şi să zăbovim asupra a ceea a fost după, asupra a ceea ce este acum şi a ceea ce încă mai visăm că va să fie? Unii spun că n-are rost. E liber dreptul la opinie, ca şi dreptul la exprimare. La 24 de ani de la Revoluţie, avem cu totul şi cu totul alte probleme care ne macină -preţurile, sărăcia, bolile, necazurile, neputinţa de a conta pe faptul că planurile de mai bine vor fi duse la bun sfârşit în termenele prestabilite. Ieşim din case şi ne întrebăm dacă până ajungem la serviciu nu se mai scumpeşte ceva, dacă după ce luăm leafa, dacă o luăm, ne putem plăti toate datoriile. Sau, acum, dacă vom reuşi să încropim din mai nimic o pojghiţă de bucurie a Crăciunului. Nu ne mai întrebăm ce bine ar fi dacă, o dată, am avea curaj să ne rupem de la gură pentru a cumpăra o carte sau un bilet la un spectacol de teatru. Apoi ne amintim că n-am mai trecut demult prin sălile unui muzeu şi că, de fapt, viaţa noastră se scurge, monoton şi apăsător, între nişte jaloane umilitoare aproape pentru condiţia de oameni liberi.

Totuși, a mai trecut grăbit un an în care dorurile rupte s-au amestecat cu zborurile frânte, amintindu-ne că viaţa merge înainte. Şi nu e nici bună, nici rea. E aşa cum ne-o facem fiecare. E vremea bilanţului, când aruncăm o privire în urmă şi ne cântărim fiecare lucru făcut, sau nefăcut, de peste an. Rămân doar speranţele naive care mor în fiecare seară pe furiş, şi dimineaţa se prefac a reînvia, aducându-ne cu ele acel umil şi zadarnic „se putea mai mult”. Îţi dai seama că în viaţă, ca şi în dragoste, victoria o câştigi numai în genunchi. Şi că împlinirile sunt poeziile aducerilor aminte şi ale minciunilor cochete care vor să pară mai elegante şi mai tinere decât uitarea. Părerile de rău? Lăsaţi-le în pace. Nu le obosiţi şi nu le furaţi aroma amăruie de gutui. Sunt fetele mari ale aşteptărilor de prisos şi ale lacrimilor nevăzute care cad înăuntru. Şi ard. Aţi observat toamna geamurile ameţite de plâns şi iarna albite de durere? Sunt idealurile noastre pierdute, pe care n-am avut puterea să le stăpânim, deşi am fi vrut. La o vârstă, să-i spunem maturitate, începi să înţelegi anumite lucruri care în tinereţe îţi par de neconceput. Spre exemplu că, trăind viaţa, ţi-o explici în fiecare clipă. Şi explicându-ţi-o, îţi dai seama cu amărăciune că de cele mai multe ori eşti nevoit să faci ceea ce trebuie, şi nu ceea ce ai vrea cu adevărat să faci. Mai accepţi, uneori cu insatisfacţie, că numai netrăind din plin fiecare moment e uşor să nu ai păcate. Deci, eşti păcătos. Şi dacă ar fi numai asta! Mai eşti şi vanitos, egost, invidios, rece la suferinţele altcuiva, avid de putere şi de bani. Cu alte cuvinte, eşti om. Un om normal, care ziua păcătuieşte şi seara se roagă la Dumnezeu să fie iertat de păcate. Cerc vicios care mai mereu se închide în noi cu o lacrimă. A spera înseamnă a te bucura, chiar dacă speranţa este doar bogăţia celor care nu mai au nimic. Și ultimul lucru pe care îl pierdem.