Creștinismul nu este religia negației vieții și a frumuseței ei, fie fizice, fie sufletești. Creștinismul este religia vieții și a bucuriei. A vieții de aici, ca și a celei de dincolo. Este religia frumuseții morale, ca și a frumuseții fizice. Corpul omenesc este pentru ea supreme frumusețe; întâi pentru că este creația cea mai de pe urmă a lui Dumnezeu, șI deci cea mai desăvârșită;și, al doilea, pentru că este “locaș al lui Dumnezeu”, după cum zice Sf. Apostol Pavel. Religia creștină nu se opune nici uneia dintre bucuriile șI cerințele vieții. Restricțiile ce le face privesc exagerările și devierile de la normal șI moral. (…) Bucuria vieții, iubirea de armonie interioară sau exterioară, care este idealul de frumusețe, ca șI iubirea de natură, fac parte integrantă din religia creștină. Și, deci, nu în numele acestei doctrine se poate vorbi de excese de rigorism, care să condamne bucuriile vieții, ducând la desfigurarea ei, sau la întunecarea frumuseții din ea. Numai cine nu e înfrățit cu suava poezie a evangheliilor mai poate vorbi de un rigorism sau ascetism al creștinismului, adversar al frumuseților și bucuriilor vieți.
Religia creștină nu e religia negației vieții și a bunurilor ei. Ea nu e religia tristeții, nici a umilinței și nici a renunțării, cum ar vrea s-o prezinte atâția dintre detractorii ei. Ea nu e opusă sub nicio formă bucuriilor vieții de aici, chiar dacă preocupările ei cer o anumită viață aici, și ținta ei ultimă este: viața de dincolo. Căci temeiul acestei vieți “de dincolo” este tot viața de aici, întreagă, deplină, bogată și până la capăt trăită. Iată de ce creștinismul nu admite ieșiri din ea: nici prin violență – suicidul, nici prin deserțiune – abandonul. Creștinismul nu a predicat și nu a încurajat renunțarea la viața de aici pentru câștigarea vieții de dincolo; ci a condiționat viața de dincolo de înălțimea, vitejia și vrednicia vieții de aici. (Ioan Gh. Savin)
Lasă un răspuns