Avem nevoie de muzeul sportului

Fac parte dintre cei care cred că poporul român nu este urmașul Romei, ci al dacilor – ca ramură a tracilor – care vorbeau o limbă înrudită cu latina. Ideea aceasta, lansată demult de Nicolae Densusianu, nu se bazează pe mărturii istorice, ci pe logică. Nu văd cum, conform teroriei roesleriene, câteva cete de păstori ar fi putut coloniza un spațiu imens, cuprinzând teritoriul actualei Românii și altele, până la Tisa în vest, Munții Balcani în sud, fluviul Nipru în est, iar într-un scurt timp să se formeze atâtea dialecte românești, unele dintre ele atât de diferite încât vorbitorii lor nu se puteau înțelege. Pe vremea aceea se trăia greu și puțin, astfel încât exploziile demografice, pe fondul unei mari mobilități a unei populații erau practic imposibile. Persistența unei puzderii de triburi tracice în spațiul unificat cândva de Burebista se potrivește, ar explica multe lucruri.

Dar de continuitatea dacilor m-a convins mai cu seamă însăși lipsa dovezilor scrise privind prezența lor pe teritoriul actualei Românii. Marin Sorescu a dat o explicație blândă: „Neavând aur și argint / Țăranii și-au gravat anual chipul / Pe boabe de mei, de grâu, de porumb / Care nu ni s-au păstrat”. Eu și alții mult mai învățați decât mine credem că a fost mai degrabă o atitudine tipică românilor de-a lungul veacurilor, o lipsă de simț al istoriei, o neînțelegere a utilității de a lăsa mărturii. Merge și-așa, nu, ce rost să te mai obosești mâzgălind? Avem noi față de conțopiști? Știe toată lumea cum a fost, doar s-a întâmplat ieri, n-au decât să se obosească vecinii! Care vecini, năvălitori, pricepând că trebuie să-și legitimeze cuceririle, au scris cronici cu șase secole înaintea valahilor. Mai mult, primul nostru letopiseț, cel al lui Ureche, s-a inspirat din cronicile poloneze și sârbești și, zicea autorul, dintr-o cronică mai veche moldovenească, pierdută în neant, nu se știe de cine scrisă și când. Pasivismul românesc în ceea ce privește propria istorie se manifestă plenar și azi: monumentele naționale se degradează, siturile arheologice sunt jefuite de afaceriști veroși sau vandalizate de ignoranți, sub privirile nepăsătoare ale administrației statale. Ce ne-ar putea dovedi mai bine continuitatea, desigur, într-un fel pe care nu ni l-am dori?

Am trăit nemijlocit această atitudine de indiferență românească față de dovezile istorice. S-a întâmplat, culmea, la o expoziție dedicată marilor succese ale sportului băcăuan de-a lungul vremii. Lipsea dintre exponate Cupa Cupelor la handbal feminin, cucerită de Știința în 1989. Din start, am fost șocat să aflu că acel trofeu – cel mai important al unei echipe din Moldova – a dispărut pur și simplu, nimeni nu știe unde! Inițiativa foarte bună a unei distinse doamne muzeograf a dus la reunirea multor personalități locale, îndeosebi politicieni de frunte; de aceea, expoziția a fost considerată un mare succes. După discursuri plate, de tip „sportul, cel mai bun ambasador al României peste hotare, mijloc de educare a tineretului”, importantele personaje au dispărut ca luate de vârtej. Au socializat, au făcut poze, ziariștii i-au consemnat vorbind, iar ei au plecat mulțumiți. Subsemnatul, care trebuia să spun povestea din spatele unora dintre cupe și medalii, am rămas printre exponate singur și filozof. În fond, rămăsese ca mai înainte. Trofeele sunt simple tinichele, dacă nu le știm semnificația, dacă nu încercăm bucuria, lacrimile și eroismul celor care le-au adus. În zilele noastre, nu mai avem jertfe umane pe câmpurile de onoare. Războaiele se poartă de la distanță, prin simpla apăsare a unor butoane de către militari robotizați sau, la fel de simplu, de către cimpanzei dresați, dac-o fi vreo diferență. Aproape toți ostașii noștri morți în bătălii au rămas necunoscuți, pentru că nu ne-am străduit să știm cine-au fost. Soldații și generalii zilelor noastre sunt sportivii și antrenorii, într-o lume în care imaginea contează mai mult decât tunurile. Au învins de multe ori pentru România, dar faptele lor se pierd încetul cu încetul. Sunt o grămadă de trofee care zac neștiute prin magazii și al căror loc firesc ar fi în muzee, ca să ne mândrim cu oamenii extraordinari care le-au cucerit. Sportul, singurul lucru prin care mai contăm în lume, nu înseamnă doar clasamente, ci e parte a tradiției și culturii națiunii noastre. Trecutul l-am pierdut în mare parte pentru că nu i-am cunoscut prețul, prezentul îl mai putem salva. De aceea ar fi bine ca toate dovezile materiale ce atestă valoarea noastră prin sport să le reunim în muzee, ba chiar alături de marile greșeli și neîmpliniri, deoarece și acestea sunt extrem de prețioase. Dacă nu ne vom construi măcar un trecut recent, ne vom primejdui viitorul. Se va spune că Nadia a fost americancă, Pațaichin – rus, Năstase – francez, iar Hagi – turc. Iar asta pentru că nou s-ar putea să nu ne pese de ceea ce zice restul lumii.

Cornel PINTER