De ce îmi place pâinea ungurească

Din capul locului, trebuie să le explic tuturor celor care ar fi iritați de titlul acestui editorial că nu e vorba cumva de a fi în simbrie la vreo organizație (de orice fel) maghiară, ci chiar de savoarea unui produs atât de bine făcut, încât m-a acaparat. Da, îmi place pâinea, în general, am chiar o obsesie în acest sens, probabil din copilărie, de când așteptam cuminte la rând, la magazin, ca pâinile calde aduse cu un camion de la fabrică să fie date, câte două odată, din mână în mână, precum cărămizile pe șantier, astfel încât cumpărătorii să nu aștepte prea mult descărcarea mărfii. Doamne, cum mai pleoscăiau pâinile rotofee în palmele voluntarilor înfipți la acest travaliu și, mai ales, ce aromă minunată se răspândea de la pâinile abia scoase din cuptor! De atunci probabil nu mă satur la masă dacă nu mănânc, goală, și măcar o bucățică de pită, separat. Poate că nu e chiar sănătos obiceiul meu, dar îi las pe nutriționiști să mă certe.

În altă parte vreau eu să bat șaua. Adică acolo unde vreau să fim bine înțeleși: avem, noi, românii obișnuiți, ceva anume cu maghiarii sau cu oricare alți minoritari din țara noastră? Au ei, minoritarii cetățeni obișnuiți, ceva cu noi, majoritarii? Aproape cu toții am fost de mai multe ori de acord că nu. Atunci cine ne învrăjbește? Tot noi, cei mulți, am ajuns, cred, deja la concluzia că vina o cam poartă mai ales politicienii și, în unele situații, cei care sigur au ceva interese în acest sens. Nici vorbă, sunt în toate mediile și în toate „taberele” și extremiști, care au un fel de ură viscerală pe evrei, pe unguri, pe țigani, alții pe români sau poate chiar pe nemți, cehi și pe toți câți mai sunt pe tabel. Nu asta vrem să discutăm, acum, chiar când pe la Târgu Mureș iar s-a umflat orzul în câțiva maghiari sau tocmai acum când drăguțul de Tokes o ține langa și tot mai insistent cu „autonomia Ținutului Secuiesc”, sub curentul care bate tare dinspre Crimeea.

Situația creată prin mișcările separatiste din multe zone ale lumii și mai ales ale Europei nu-i deloc liniștitoare. Dar iar vă spun, nu pe acest subiect aș vrea să bat monedă. Are cine să se ocupe, iar în presa de toate felurile îi tot vedem și îi auzim.

Eu am aflat, acum două zile, chiar de la unul de-ai noștri, un român care din Cluj-Napoca bate toba de mulți ani prin presă pe regionalizare, pe „să ne vedem fiecare de zona lui istorică” etc., ceva extraordinar. Amicul de pe Dealul Feleacului vine, ocărându-i pe politicienii care ne învrăjbesc, cu un exemplu superb. Pe undeva, prin Occident, un ungur și un român au împreună o afacere cu pâine ungurească, de aia adevărată, cu cartofi, cu coaja crocantă și cu miros divin de câmp pârguit. De la ei cumpără, pe de o parte, cunoscuții maghiari ai ungurului, pe de alta cei de sânge românesc, ai românului. Vestea și damful de pâine s-au dus, desigur, și printre occidentalii locului, iar cererile de pâine au crescut simțitor. Ungurul și românul sunt, astfel, în culmea fericirii și s-au legat prieteni pe viață.
Am și eu, personal, câteva exemple de acest fel, dar nu mai insist. Cred că ați înțeles. De aia îmi place mie pâinea ungurească. Și, poate, și pentru că, de câte ori am trecut prin Transilvania, pe la ungurii săcui, am cerut să cumpăr pâine de-a lor, excepțională, și nu m-au refuzat nici măcar în românește, darmite în ungurește. Igen! (Apropo, sunt român ortodox și așa voi rămâne!).