Industria „filantropică”

Cerșetoria, una dintre cele mai vechi meserii din lume, poate fi subiect de tratat economic, nu doar social, așa cum am fi tentați să credem. Beneficiind de un „material didactic” stufos și având predecesori iluștri precum regizorul Nae Caranfil și filmul său, „Filantropica”, o frescă genială a acestui fenomen (căreia i-am dedicat jumătate de titlu), se pot urmări pașii unui capitalism sănătos. Spre exemplu, atunci când cererea este atât de generoasă, oferta vine în întâmpinarea ei, la poarta bisericii ori a cimitirului, sau oriunde altundeva există oportunitatea primirii de milostenie. Sunt zile anume care sunt date de căpătâi pentru oricare cerșetor, când pomenirea morților atinge cote ridicate de participanți, devenind astfel „zile de recoltă”.

Am observat o schimbare a „ținutei de lucru”, fapt datorat, probabil, apariției în număr mare a forțelor de ordine la evenimentele cu pricina. În timp ce practicanții cerșetoriei clasice, rufoși și neîngrijiți, sunt fugăriți printre morminte de agenții de pază, printre credincioși pot fi zăriți indivizi spilcuiți care arborează o figură sobră, răspunzând smeriți rugăciunilor rostite, contopindu-se vizual în masa de credincioși. Abia când ultimul „Amin” este rostit, observi cum în mâini le răsar, ca prin minune, traiste fără fund necesare colectării de ofrande. De asemenea, mobilitatea forței de muncă este una de invidiat în tot registrul economic românesc. La o pomenire, am avut ocazia să discut cu câțiva dintre obișnuiții locului care, dezgustați, asistau de pe margine la îngrămădeala la pomană. „Nu mai avem loc de cei dinafară” – spuneau ei îmbufnați. Abia la plecare am înțeles această remarcă. Mergând spre casă, am sesizat un grup pestriț de cerșetori care târau saci cu pachete și pachețele. I-am văzut cum se îndreptau spre un microbuz care-i aștepta la o anumită distanță de cimitir. Șoferul a coborât, le-a deschis atent ușa și, în timp ce membrii grupul gălăgios își ocupau locurile în mijlocul de transport, unul dintre ei, probabil starostele, negocia cu posesorul microbuzului plata transportului. De asemenea, locurile de „recoltare” s-au diversificat, „culegătorii” putând fi întâlniți și pe holurile spitalelor, fiind permanent în căutare de bani pentru externare ori oferind spre vânzare nimicuri pentru a putea ajunge acasă.

În final, voi relata o întâmplare trăită recent pe străzile din centrul orașului. În fața mea, o femeie îmbrăcată rufos, cu batic pe cap și șlapi în picioare (cred că ați recunoscut specimenul) își turuia tirada de „tată bolnav, mamă văduvă” urmărindu-și ținta. Persoana vizată se oprește, scoate portofelul și-i oferă o bancnotă de 50 de lei. Am crezut că voi vedea lacrimi de recunoștință, genunchi plecați și mulțumiri cu nemiluita. În schimb, pe chipul „specimenului” a apărut o grimasă satisfăcută de genul „l-am făcut și pe ăsta”. În clipa aceea mi-am amintit de replica nemuritoare a lui Gheorghe Dinică din filmul amintit la început: „Vă e milă?… V-am luat banii!”