SCRIPTA MANENT Neadevăruri flagrante

• Din nou despre originile românilor catolici din Moldova

Cu toate că brevele și bulele scrise de conducătorii statului pontifical, de-a lungul mai multor secole, au fost extrem de clare și de precise după triumful calvinismului în Ungaria și Transilvania cu ajutorul Porții și al Franței, aliate împotriva imperiului condus de Habsburgi, au început să fie exprimate diferite păreri care, însă, nu au reușit să provoace dispute lipsite de sens și valoare în această chestiune. Inovațiile pretinșilor cercetători, care nu studiaseră temeinic și cu obiectivitate, au mers mult prea departe, deoarece s-au străduit să convingă că aceștia ar fi pecenegi, cumani, maghiari, secui, români transilvăneni aflați în pragul maghiarizării, refugiați în Moldova. Toți teoreticienii în cauză n-au respectat marele adevăr al convertirii unor ortodocși din așezările moldovenești situate pe Siret, Trotuș, Bistrița, de la țărmul Mării Negre, gurile Dunării și chiar pe Prut, al sosirii unor negustori români de pe țărmurile Adriaticii și în special din zona Raguza, în timpul începutului marelui declin al portului de aici.

Inovatorii în istoria românilor, ca și unii slujitori catolici, nu vor să recunoască marele adevăr al convertirii, uneori și prin refuzarea efectuării cununiilor în cazul prezentării unui tînăr catolic și a unei tinere de altă credință religioasă, pînă cînd partea catolică nu accepta trecerea la religia slujită de aceștia. În asemenea situații, se comite cu seninătate un abuz, o agresiune asupra părții necatolice, o totală lipsă de respect față de libertatea religioasă, de conștiință, a individului. O asemenea practică se exercită de circa opt secole și a dat rezultatele cunoscute. În arhivele parohiilor catolice a fost precizat de multe ori asemenea comportament prin expresiile: partea catolică are obligația să aducă la această credință pe cealaltă.

Informațiile oferite de cronicile scrise de Anonimus, Simon de Keza, autor al Cronicii pictate de la Viena, conving asupra faptului că cei ce au cotropit Panonia au schimbat numele românilor de acolo în cuni. O manieră similară au practicat regele Andrei al II-lea și fiul și moștenitorul tronului, Bela, atunci cînd au scris despre cumanii din Moldova, pretinși convertiți la catolicism; în realitate, aceștia au fost români de credință ortodoxă. Cercetările arheologice efectuate timp de aproape o jumătate de secol nu au descoperit urme ale trăirii cumanilor la răsăritul și în zona de curbură a Carpaților, spațiu pretins a fi populat de aceștia pentru care ar fi fost organizată Episcopia catolică a cumanilor. Breva Papei Grigore al IX-lea, scrisă la Perugia în cea de a XVIII-a calendă a lunii decembrie a anului al VIII-lea al pontificatului său arată cu precizie matematică faptul că zona nu era populată de cumani, ci de români. Numele „român” a fost scris de patru ori în document: odată în forma „Walati” și de trei ori „Walachia”. În acest an, 1234, papa s-a temut de „pericolul exercitării slujbelor” de către episcopii ortodocși ai românilor, iar pentru evitarea primejdiei a cerut numirea și sfințirea unui vicar episcopal dintre români, care să asigure păstrarea celor trecuți la ritul condus de el și extinerea aceleeași credințe în rîndurile altora. Recomandăm falsificatorilor istoriei românilor să studieze documentul din noiembrie 1234 pentru a se convinge că papa nu a scris despre prezența maghiaro-secuiască la răsăritul Carpaților, dar despre „o națiune românească”, capabilă să-i asimileze pe străinii sosiți pe această parte a pămîntului strămoșesc.

Aprecieri similare au avut cronicarii bizantini, ca și papii care au condus statul pontifical din secolul al XIII-lea și pînă aproape de zilele noastre. În mai toate brevele și bulele papale referitoare la catolicii români a fost menționată necesitatea extinderii credinței respective prin convertire și înmulțirea naturală. Sub nici un motiv asemenea fapt nu s-a realizat prin exodul populației de acest rit. La sfîrșitul secolului al XVI-lea, Sfîntul Scaun a elaborat un adevărat program pentru convertirea ortodocșilor din Moldova, comunicat de cardinalul Montalto, arhiepiscopului de Leopol. Semnificative sînt scrisorile adresate de Petru Șchiopul, în limba română, catolicilor din așezările urbane și rurale ale statului condus de el, traduse în limba latină și transmise Sfîntului Scaun de către Nunțiatura Apostolică din Polonia. Folosirea termenului de ungur, „hungarus”, exprimă noțiunea de român care a cunoscut stăpînirea hunilor. Acesta a fost folosit extrem de mult în documentele medievale și ulterioare pentru arătarea catolicilor din Moldova și celelalte zone europene populate de acest popor. Neadevărurile lui Zold, inventatorul termenului ceangău, care nu spune nimic, au fost respinse ca unele neadevăruri de către Sfîntul Scaun, prin două scrisori papale semnate de Pius al VI-lea deoarece au fost caracterizate ca „false și foarte false” (false et falsissime).

Este inexplicabil faptul că unii cercetători, profesori universitari, sau clerici, acceptă ca „realitate istorică” ceea ce Sfîntul Scaun, după o cercetare profundă a tuturor documentelor aflate la Vatican și Propaganda Fide, a respins cu neadevăruri grosolane. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)