Emoţiile reprezintă exprimarea comportamentală a gradului de adecvare între nevoile individului şi context. Ele au un rol adaptativ, mobilizând resursele subiectului pentru a restabili starea de echilibru a organismului, şi apar mai ales în interacţiunea individului cu mediul social. Studiile arată că exista 12 emoţii de bază: interes, bucurie, surpriză, tristeţe, mânie, dezgust, dispreţ, frică, culpabilitate, ruşine, timiditate, ostilitate faţă de sine însuşi.
Emoţiile se manifestă devreme în copilărie. Studiile arată că emoţiile se împărtăşesc mai ales prin comportament nonverbal, acest tip de comunicare fiind specific copilului mic. La 3 ani, copilul are un set întreg de emoţii, el începându-şi viaţa sub semnul funcţiei dominante a emisferei drepte, adică a locului emoţiilor. De aceea, emoţiile sunt mult mai dezvoltate decât gândirea la copilul mic. Dacă avem în vedere interacţiunea cu ceilalţi, emoţiile au rolul de diferenţiere a individului, dar şi de relaţionare cu ceilalţi. De altfel, structura ataşamentului nu ar fi posibilă dacă nu ar exista comunicarea emoţională şi rezonanţa dintre copil şi părinte, iar ataşamentul este cel care va pune bazele stării de bine, de confort al individului în lume, precum şi a rezistenţei lui la situaţii de stres şi suferinţă psihică.
Vom lua ca exemplu de manifestare emoţională un copil căruia îi este foame. Mesajul ajunge la neuroni şi senzaţia neplăcută produce expresia unei emoţii de disconfort. Aceasta este exprimată facial şi vocal. Ţipătul o mobilizează pe mamă, care va aduce laptele. Afectul e supărarea copilului din cauza foamei, exprimată intens. Ţipătul e pentru a restabili echilibrul homeostatic al copilului prin obţinerea ajutorului cuiva. Ţipătul este un mod de comunicare, e un mesaj emoţional pentru cine îl aude. Reacţia declanşată la copil de foame va declanşa la mamă comportamentul de a se apropia de copil şi de a înlătura sursa de stres (foamea). În jurul vârstei de 4 luni, mama poate interpreta plânsul copilului. Ea poate şti dacă este un plâns de foame sau de oboseală, durere sau disconfort. Din primele luni de viaţă, copilul are comportamente şi aşteptări diferite de la diverşi membri ai familiei, în funcţie de cum a decurs interacţiunea cu aceştia de-a lungul timpului. Emoţiile se transformă în sentimente începând cu al doilea an de viaţă. Copilul îşi va da seama ce îi place şi ce nu şi va începe să îşi cunoască sentimentele.
Prima emoţie trăită de copil este cea apărută la naştere şi arată disconfortul. Pe la 4-6 săptămâni apare zâmbetul social, ce exprimă bucuria de a fi cu adultul. Pe la 3-4 luni, zâmbetul este controlat. Faptul că în prezenţa adultului copilul se simte confortabil va transforma funcţionalitatea zâmbetului, dându-i o importanţa mare din punct de vedere social. Zâmbetul va apărea în momentul apariţiei membrilor apropiaţi ai familiei şi va avea o putere mare de mobilizare a acestora.
Expresiile unor emoţii fundamentale apar în următoarele circumstanţe: interesul este prezent de la naştere, zâmbetul, tristeţea, dezgustul apar tot de la naştere şi sunt precursori ai zâmbetului social, ai surprizei şi ai supărării care vor apărea mai târziu. Zâmbetul social care este prezent de la 4-6 săptămâni, furia, surpriza, supărarea de la 3-4 luni, teama la 5-7 luni, ruşinea, jena, sentimentul de sine la 6-8 luni, iar mulţumirea şi vinovăţia de la 2 ani şi jumătate.
Copilul orb va zâmbi la aceeaşi vârstă ca şi copilul văzător, dar nevăzând zâmbetul de răspuns va înceta să manifeste acest comportament. Zâmbetul este programat genetic, dar pentru a fi menţinut este necesar un răspuns pozitiv din partea mediului social.
În general, emoţiile copilului mic sunt exprimate prin zâmbet, grimase, întoarcerea capului, fixarea privirii, ţipăt şi diferă în funcţie de ceea ce vrea să comunice. La vârsta de 2 ani, copilul are toate emoţiile, bazate pe stările opuse de plăcere/neplăcere, iar acestea generează comportamente de apropiere sau evitare. În jur de 4-5 luni, copiii încep să-şi exprime emoţiile controlat, pe măsură ce învaţă să-şi recunoască trăirile. Un control bun se achiziţionează târziu, dar îl putem recunoaşte de la 7 luni. La 5 ani, dacă dezvoltarea copilului s-a făcut într-un mediu securizant şi în care trăirile emoţionale au fost valorizate, controlul emoţiilor devine din ce în ce mai bun.
Ca părinţi, avem datoria de a oferi copilului oportunitatea de a-şi manifesta emoţiile şi de a învăţa să le controleze. Emoţiile pozitive trebuie stimulate şi întărite pentru a creşte frecvenţa apariţiei lor, iar cele negative trebuie acceptate şi integrate ca parte normală a sistemului emoţional. E bine să ne ajutăm copiii să îşi dezvolte abilităţile necesare pentru a gestiona cât mai bine atât emoţiile negative, cât şi cele pozitive.
Vă aştept pentru mai multe înformaţii pe site-ul meu, www.psihoterapiebacau.ro, şi pe blog: blog.psihologiebacau.ro.
Sorina CHICUȘ
Psiholog clinician şi psihoterapeut
www.psihoterapiebacau.ro
Lasă un răspuns