Congresul măcelarilor

Săptămâna trecută, lumea cinegetică a României s-a mutat la Bacău. Au fost două evenimente care au provocat această mișcare, și anume un congres al vânătorilor, completat de un târg de profil. Am dintotdeauna o repulsie față de manifestările cinegetice, de orice fel ar fi, chiar dacă „vânător” este mai mereu urmat în propoziție de „sportiv”. Vănătoarea, la rândul ei, își ascunde latura sângeroasă, sadică, prin cuvintele „partidă de vânătoare”. Ipocrizii, mistificări. Părerea mea este că a ucide exclude din start ideea de sport, deoarece și aceasta este legată de spiritul de fair-play. Dar ce egalitate există între o ceată de oameni bine hrăniți, îmbrăcați și înarmați, dispunând de mașini de teren puternice și câteva animale flămânde și speriate pe care pădurarii și hăitașii știu exact unde le pot găsi și tehnica prin care le pot goni și încolți. Această „dispută” va avea mereu aceiași învinși: căprioarele, iepurii, mistreții, păsările, lupii, vulpile și urșii. Iar asta pentru că nu au calitățile oamenilor, cum ar fi talentul managerial, curajul și generozitatea, nu-i așa? Clubul nevuvântătoarelor, AS Pierdanții să-l botezăm, își merită soarta!

A rămas o mână de animale în toată România, în timp ce vânătorii cu acte și braconierii s-au înmulțit exponențial de la un an la altul. Sunt acum de zece ori mai numeroși decât prezumtivele lor trofee. Înmulțirea vitejilor cu carabine este o nouă veste proastă pentru viețuitoarele pădurii, care anterior aflaseră din propria experiență că magazinele de drujbe prosperă și proliferează. Pentru oameni, vânătoarea în vremurile de azi este în ce mai bun caz o chestiune de statut social și o modalitate de agrement. Ucid ființe care nu le-au făcut nici cel mai mic rău, poate le și mănâncă, presărate cu vegeta – deși au bani suficienți să-și cumpere hrană de la magazin. Apoi, se grozăvesc cu calitățile lor de țintaș, cu armele sofisticate pe care tocmai le-au achiziționat ori cu ținuta de firmă cumpărată la preț piperat. Congrese ale măcelarilor, precum cel de la Bacău, îi îndârjesc să devină vânători și mai „buni”. Pentru animale, viața este doar o luptă de supraviețuire. Mângâierea soarelui, dulceața unui fruct sălbatic, căldura unui culcuș, joaca și siguranța puilor sunt singurele lor plăceri și aspirații. Cu toate acestea, mi-aș dori să fiu în locul lor, să am poate soarta zimbrului, a bourului, jderului și dropiei, decât să mă alătur, fie și pentru o secundă, unor cârdășii precum asociațiile de vânători sportivi.

Când eram copil, i-am iubit pe Karl May, Jules Verne și Herman Melville, pentru că i-au dat lumii pe Winnetou, Căpitanul Nemo, Phileas Fogg și Ahab. Crescând eu, iar lumea devenind tot mai aridă și lipsită de colegii noștri de planetă necuvântători, i-am urât pe celebrii autori, din cauză că au demonizat ursul, bizonul, leul, gorila, jaguarul, caracatița, balena și rechinii și astfel au legitimat într-un fel măcelul mondial, „civilizarea”. Acuz acum și lipsa lor de fair-play. Ei puteau scrie tot soiul de grozăvii despre bietele creaturi, deoarece hârtia rabdă orice. Animalelor, în schimb, nu li s-a dat drept la replică.

Cornel PINTER