Între propagandă și realitate

Săptămâna trecută, în „Cotidianul Poporului”, un editorialist afirma că „democrația occidentală” este o capcană pe care China trebuie să o evite. În aprilie, aflat într-o vizită în Germania, președintele Xi Jinping a spus răspicat: „Beijingul a trăit, în trecut, experiența sistemului parlamentar și a multipartitismului, dar ca nimic din toate acelea nu a mers. În cele din urmă, China a luat calea socialistă.” Susținut de această afirmație, editorialistul citat mai înainte a concluzionat: „Cum altfel ar fi putut avea China pace și prosperitate?”…
Nu știu de câtă prosperitate beneficiază miliardele de chinezi, însă la nivel global Republica Populară Chineză tinde să devină prima putere economică a lumii. Chiar și Christine Lagarde, directorul general al FMI, recunoaște această realitate. Zilele trecute, într-o conferință de presă, a declarat că ziua în care sediul central al Fondului Monetar Internațional se va muta de la Washington la Beijing nu este departe.

Avem două afirmații: una propagandistică, alta strict contabilă. Ele pot fi analizate și comentate separat. Astfel, o puzderie de jurnaliști bolșevizați de-atâta democrație occidentală vor da sentința: China este condusă de comuniști criminali, refractari la orice manifestare a libertăților individuale. Este – ca să zic așa! – un regim numai bun să fie răsturnat cu o… „primăvară (toamnă, iarnă sau ce-o fi!) asiatică” sau cu un „maidan” în Tiananmen. O asemenea abordare a temei n-ar fi tot propagandă de joasă speță? Democrația occidentală funcționează doar în zona euro-atlantică. Orice „export” a eșuat lamentabil. Nordul Africii (Egipt, Libia, Tunisia) a fost distrus în câteva luni, iar acum nu se găsesc soluții pentru a readuce echibrul în societate. În Asia, exemple precum Thailanda, Afganistan sau Iraq demonstrează limitele modelului european. De altfel, englezii ar trebui să fie experți în această problemă. După ce secole la rând s-au mândrit cu „Imperiul (lor) unde nu apune soarele”, au trebuit să se retragă din mai toate zonele și să lase popoarele să-și decidă destinele. Încăpățânarea olandezilor, francezilor, englezilor și nemților de a „civiliza” Africa a transformat acest continent într-un dezastru social și politic. Cu bombe și grenade nu aduci libertatea, ci doar dorința de răzbunare.
Cea de-a doua informație este una pur economică. Atunci când principala instituție capitalistă – FMI – recunoaște eficiența unei economii în continuă dezvoltare, argumentele propagandistice pierd din pregnanță. Directorul general al FMI a precizat că Fondul a avut relații bune cu China și a lăudat eforturile guvernului de la Beijing de a lupta împotriva corupției. Ea a avut cuvinte mai puțin laudative la adresa Statelor Unite, care evită să aprobe un plan care ar da statelor emergente mai multă influență în cadrul Fondului. Dna Lagarde recunoaște, astfel, că Occidentul, în lupta pentru supremație (pe toate planurile), nu mai are împotriva Chinei și altor state (India, Brazilia, Rusia) decât „argumente” propagandistice.

Probabil că adevărul este undeva la mijloc. Fiecare nație trebuie lăsată să-și găsească drumul ei fundamentat pe tradiții și valori naționale. La fel de corect este ca lumea globală în care trăim să amendeze prompt orice manifestare dictatorială. Guvernele, oriunde ar fi ele și orice doctrină ar îmbrățișa, trebuie oprite prin toate mijloacele de la orice acțiune împotriva cetățenilor. Cuvântul „democrație” nu mai are de-a face cu sensul inițial dat de anticii greci. Astăzi este o simplă convenție lingvistică, folosită de toate regimurile drept „condiment” propagandistic. Să nu uităm că istoria este știința care studiază (doar) adevărurile învingătorilor…
Ștefan RADU