Cuvântul care zidește

Din prima zi a pontificatului său, Papa Francisc I a fost surprinzător. Apariția sa – ca de niciunde! – a dat un suflu nou Bisericii Creștine. Sosit într-un moment în care Vaticanul era măcinat de lupte interne, de probleme grave economice, doctrinare și de administrare, Papa Francisc a trecut cu eleganță și stoicism peste toate. S-a întors cu fața către oameni, „bărbați și femei” – cum îi place să sublinieze în fiecare discurs al său. Numai că predicile sale nu sunt adresate doar catolicilor. Nu se restrâng doar la un public religios practicant. Pentru mine, ca ortodox, importantă este dimensiunea universală – socială, economică și chiar politică – a mesajelor sale liturgice. Cine are curiozitatea și răbdarea de a studia intervențiile publice ale Papei în ultimul an (de exemplu!) va descoperi forța și fermitatea cu care mai marele Bisericii Catolice condamnă tarele societății contemporane.

„În societatea noastră se întâlnește dominația tiranică a unei logici economice care elimină și ucide. De aici așa numita «cultură a rebutului» care se aplică chiar și persoanei umane.” Cuvintele Papei ne amintesc de idioata deviză americană „Cel de pe locul doi este primul ratat!”, regulă importată și pe la noi de inși a căror educație epidermică dă bine prin cluburile de noapte. Francisc I, în mod constant, trage un semnal de alarmă referitor la politicile de dezbinare a generațiilor. Auzim și pe la politicienii noștri: „Prea mulți pensionari în raport cu lucrătorii!”, „Cheltuieli bugetare exagerate pentru asistații sociali” etc. Iată că dincolo de exploatare și asuprire se află ceva mult mai îngrozitor: excluziunea. „Prin excluderea tinerilor și a persoanelor în vârstă sunt anulate posibilitățile de viitor ale unui popor, deoarece tinerii se uită cu tărie înainte, iar persoanele în vârstă ne dau înțelepciune, reprezintă memoria poporului și trebuie să o transmită tinerilor” – explică, simplu, Papa Francisc, pentru că „o societate fără bătrâni nu are amintiri”.

Oriunde ai privi în Europa sau aiurea, statisticile și analizele periodice arată situația alarmantă în care se zbat tinerii și bătrânii din economiile occidentale. Pe de o parte, generația activă se confruntă cu un șomaj exagerat, abandon școlar, infracționalitate infantilă, anarhism. Pe de cealaltă parte, bătrânii sunt abandonați în azile (acolo unde ele există!), sunt lăsați de izbeliște de copiii plecați prin lume să muncească, sunt refuzați la tratamente pentru că „oricum nu mai contează!” și – în cel mai bun caz! – sunt ignorați. „În centrul actualului sistem economic noi am pus banul, zeul ban. (…) Astfel, este condamnată o întreagă generație doar pentru a menține un sistem economic care nu mai este, deja, sustenabil!” – spune sentențios, fără menajamente, Sfântul Părinte. Apelul pe care îl face la solidaritate umană, la revenirea la valorile fundamentale ale societății civilizate are, pe alocuri, o nuanță de disperare. Papa Franscisc înțelege că singurii aliați în lupta sa sunt oamenii simpli, victimele acestui sistem economic dezumanizant și dezumanizat. El spune că „solidaritatea” este un cuvânt ce riscă să fie scos din dicționare „pentru că deranjează”. Pe cine, oare? Solidaritatea umană „nu este o ideologie, ci un mod de viață care vine din iubire”, ceea ce exclude jungla concurențială în care trebuie să (te) vinzi și să cumperi suflete pentru a ajunge – prin orice mijloace! – primul, și nu „cel dintâi ratat”…
Ștefan RADU