Gustul de nemurire al copilăriei

Când ești copil, adevărata fericire este condiționată de binecuvântarea de a fi iubit. Copilăria mi-a fost sursă nesecată de afecțiune, ce îmi poartă (încă) amprenta și gustul nemuririi, în care mai simt parfumul amintirilor prețioase. Îmi amintesc de nopțile reci pe care le transformam cu un singur gând în zâmbet de primăvară. Îmi vin în minte prietenii de joacă, oamenii frumoși, dealurile și câmpiile pe care zburdam cot la cot cu libertatea, covoarele magnifice de culori așternute pe culoarul vieții după ploaie, bunicii bătrâni, mâncați de timp, îmbrăcați senin în înțelepciunea strămoșească. Totul îmi era permis.

Desenam vise pe cerul meu fără niciun nor, pe care a doua zi stelele mi le împlineau. Nimeni și nimic nu stătea în cale celui mai năstrușnic dintre pământeni: copilului din mine. Amintirile îmi sunt legate de părinții iubitori pe care Dumnezeu mi i-a dăruit cu atâta dragoste, care nu spuneau niciodată “nu știu” în fața avalanșelor de întrebări cu care îi copleșeam, care făceau echipă bună ori de câte ori pașii îmi alunecau în gânduri mai puțin fericite. Copilăria înseamnă dovezi de iubire izvorâte dintr-un firesc extraordinar. E locul în care te întorci mereu acasă, locul în care Dumnezeu râde odată cu tine, iar viața îți împarte din bucuriile ei. Vacanțele de vară mi le petreceam la bunici, într-un sat binecuvântat din zona Colinelor Tutovei, ce altădată ascundea multă iubire și râsete zgomotoase ce umpleau de viață casele bătrânești. De atunci am păstrat toată frumusețea locurilor și oamenilor care m-au îmbogățit sufletește.

Acum, satul e aproape pustiu și respiră greoi. A îmbătrânit și el. Și-a încetinit ritmul. Îl așteaptă nemurirea. Mi-e dor de visele frumoase, de perioada în care cea mai mare supărare era că soarele își stingea lumina mult prea devreme. Nici măcar el nu putea ține pasul cu energia și curiozitatea micilor exploratori, fascinați de fiecare joc nou descoperit sau inventat. Seara târziu, nostalgică, mă împrieteneam cu luna, iar în fiecare stea aruncam câte-o dorință și o amintire pentru mai târziu, când inima înlăcrimată va striga după puțină emoție. Timpul bunicilor nu era niciodată suficient. Viața era alocată jocurilor, zâmbetului și fericirii, fără vreun motiv bine întemeiat. Descopeream totul în “nimicurile” peste care adulții treceau deseori nepăsători. Acum bunicii s-au retras la Cer, iar dorul doare până la os, când la poartă nu te mai așteaptă nimeni râzând! Văd chipul bunicii, îi simt mângâierea, îi aud strigarea, dar nu o mai pot îmbrățișa. O iubesc în vis și o mai aștept pe banca din fața porții, cu dragostea în privire și poala plină de surprize. Am fost învățată să iubesc tot ce primesc bun la momentul potrivit.
Regret doar timpul mult prea scurt, pentru cât aș vrea să mai dăruiesc. Dacă aș avea puterea să dau timpul înapoi, mi-aș alege aceeași cale. Sufletul nu are nevoie de îmbrățișări tardive, ci, uneori, de bruma copilului din noi, care să ne (re)amintească că totul a început cu un surâs timid dat lumii să o întregim.
Cât de frumos ne-a programat Dumnezeu să fim copii!