Între patru pereţi

M-am surprins măcinată zilele trecute, fiind martora unui eveniment din sfera culturii organizat de o instituție de cultură, de întrebarea ”unde se vor fi ascunzând sensurile unor cuvinte mari, precum identitate culturală și valoare națională?”. Revin de fapt la această frământare ori de câte ori mi se întâmplă – în virtutea inerției sau a atribuţiilor de serviciu – să mă aflu în instituția respectivă, dar nu numai, la evenimente organizate cu scop nobil, de altfel, dar care eșuează, pentru mine cel puțin, prin reducerea evenimentului la, mereu, aceeași concluzie – lamentabilă tânguire: ne-au murit valorile naționale, tinerii din ziua de azi nu mai pun preț pe nimic, este nevoie de regăsirea identității naționale, culturale. ACUM, prin NOI! Vorbe mari, aruncate teatral până la penibil, de către reprezentanți ai vieții culturale a urbei. A urbei viaţă şi… cam atât.

Înțeleg pe undeva nostalgia unora legată de modul de desfășurare a evenimentelor culturale de altădată – vremuri când, din păcate, astfel de evenimente erau singurele modalități de a transmite ce simți tu, voalat, dincolo de obligația de a recita versuri impuse despre patrie și conducătorul iubit. Înțeleg și răbufnirile – pe alocuri justificate – legate de ”eternul” dezinteres al ”tinerilor din ziua de azi” pentru manifestări culturale. Înțeleg și accept astfel de atitudini pentru că, dacă n-aș face-o, aș deveni în mod automat una de-a celor dintâi amintiți, dar nu pot să nu-mi reamintesc de fiecare dată că părinţii spirituali ai acestor copii suntem noi.

Ca atare, au ajuns, așa în acceptarea mea, să mă sâcâie toate aceste devieri ale sensurilor unor concepte precum cultură, identitate, valoare. Vorbim cu atâta înverșunare de poeții NOȘTRI, de valorile NOASTRE, de limba NOASTRĂ, de parcă ne-am fi născut cu peniţa în mână, de parcă maicile ne-ar fi zămislit pe podiumuri ornate cu lauri, de parcă ne-am fi născut vorbitori de limbă și direct cititori de literatură română, nu niște bieți prunci universal orăcăitori.

Dragi părinţi spirituali, un om devine valoros prin ceea ce face, nu pentru că este băcăuan, bistrițean, bucureștean, român, american, englez sau somalez. Un om devine valoros atunci când ceea ce face el produce efect dincolo de vreo graniță. Închiși între patru pereți, pictorii nu pot deveni celebri și nici scriitorii valoroși dacă-și țin gândurile în cerc restrâns, iar un actor nu se face cunoscut încăpățânându-se să-și țină recitalurile în baie, în fața oglinzii. La fel, dacă vreţi, la conştiinţa chiar a „valorilor autohtone” nu se ajunge negând „valorile autohtone” ale altora.

Despre ce identitate culturală vorbim, despre ce mândrie națională, despre ce valori autohtone, deci? Că mie nu mi-i clar.