Vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Poate că aşa e, poate că nu am niciun drept să intervin în educația dată copilului său de un părinte. Cred, părinte fiind la rândul meu, că dreptul fiecăruia de a aplica metodele (considerate, asumate ca fiind) cele mai eficiente pentru pregătirea pentru viață a propriilor copii trebuie respectat. Am obligația, cel puțin morală însă, de a interveni atunci când educația pe care unii părinți o dau copiilor lor are consecințe imediate și pe termen lung asupra educației copilului meu. De aceea spun, vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Pentru mine – aşa am fost educată şi le mulţumesc părinţilor mei pentru asta! – principiul ”bătaia este ruptă din rai!” nu este valabil. Nu a fost niciodată. Consider că cel mai mare rău în devenirea cuiva este abuzul fizic și verbal la care a fost supus în copilărie, chiar dacă, poate, numai în primii trei-patru ani de viaţă. Nici măcar cu ”micile” urecheli sau ”pălmuțe” peste ”funduleț” sau peste mânuțe nu sunt de acord. Și mai cred că, de fapt, în sine, fără a o recunoaște, niciun părinte nu e de acord cu ele. Mi-e lesne să înțeleg, totuși, cât de greu este, ca părinte, să te abții de la mici urecheli și pălmuțe. Iar asta, tocmai pentru că sunt părinte. Și pentru că, cu durere și vină o recunosc, nu mi-a fost dat, vreodată, până la a fi părinte, să ating în anumite momente un asemenea grad al furiei încât să mă simt dominată de cele mai agresive porniri. La fel cum, la extreme, până la a fi părinte, nimeni, niciodată, nu a reușit să mă urce pe culmile fericirii… Cu greu, în anumite momente, cu greu, cu vină o recunosc, mă abțin din vreo ”urecheală” sau ”pălmuță”.

Iar acest ”cu greu” este tocmai ceea ce cer altora să respecte. Este modul meu de a-mi educa micuțul și… de a mă autoeduca. De aceea spun, vă rog, nu-mi mai loviți copilul!

Pentru că: lovindu-vă copilul pentru motive pe care le găsiți întemeiate (eu zic că nu, nu sunt, nimic nu justifică un act de violență asupra a nimic și asupra nimănui!) în prezența copilului meu, mi-l loviți. Orice apostrofare a copilului dumneavoastră prin utilizarea unor cuvinte precum ”prost”, ”tâmpit”, ”nebun”, „gura mă-tii de copil!” etc. în prezența copilului meu este o jignire a celui din urmă. Nu mă înțelegeți greșit. Dar, dacă eu, ca părinte spectator la astfel de moduri de educare a copiilor mă simt lovită și abuzată verbal, un copil educat că ”nimeni, niciodată, nu are voie să te lovească, nici măcar mama și tata nu au voie!” cum se simte? După privire, după gesturi, spectator la un astfel de mod de ”educație” a unui alt copil, copilul meu se simte, la rându-i, bătut și jignit.

Nu intervin în modul nimănui de educare a propriului copil și am pretenția ca nici alții să nu intervină în modul meu de educare a copilului.

De aceea vă cer, nu vă rog, vă cer: încetați să-mi mai loviți și să-mi jigniți copilul!