IUBIRI CELEBRE

Cea mai frumoasă poveste de dragoste din Moldova

Eugen ȘENDREA

În primăvara anului 1852, ieșenii, dar și băcăuanii puteau să admire în vitrinile prăvăliilor portretul unui „tînăr frumușel”. Era al lui beizadea Ion sau Iancu, fiul cel mijlociu al lui Grigore Vodă Ghica. Mititel de statură a fost în schimb „cel mai deștept din toți, cel mai cu carte și cel mai simpatic”. Nimeni nu bănuia că într-o zi acesta va deveni subiectul uneia din cele mai mari povești de dragoste din Moldova…

În acea vară, beizadea Iancu era locotenent în poliția Moldovei. Frecventa destul de des „grădinița cucoanei Frosa de lîngă Teatru”. Într-una din seri, evolua „pe scena” restaurantului o dansatoare. Îi plăcu de la început. Se interesă despre ea. Află că este franțuzoaică și că o cheamă Rose Pampon. Măritată la 15 ani, părăsită la 16, fusese guvernantă, croitoreasă, umblase „de ici colo să-și cîștige viața”. Descoperi că știe să danseze și deveni dansatoare. La Paris „avu onoarea” să cunoască un prinț Palla sau Paladi, din Moldova. Acesta îi oferi în schimb dragostea ei: ” Îți dau cît vrei. Sînt bogat, am moșii și castele. Osută de mii îți ajung?”

– „Oh, da, da”, îi răspunse micuța Rose.

Dar Rose s-a ales doar cu promisiuni, căci prințul plecă pe furiș în Moldova.

Atunci se întîmplă un lucru la care nimeni nu s-ar fi așteptat: Rose Pampon plecă la…Iași! S-a înfățișat la casa „prințului Palla”. Cînd a dat cu ochii de ea, fostul „șmecher” a îngălbenit. A început a bolborosi cuvinte în șir, din care totuși înțelesese fata prea bine că bărbatul nu avea nici moșii, nici castele, nici bani și că, pe lîngă toate, mai era și logodit, gata să se însoare. Însă Rose Pompon era pe chef. Norocul ținu totuși cu ea. Deodată, într-o seară, primi de la Palla o scrisoare prin care era rugată să vină pînă la Copou, căci avea ceva foarte important să-i spună. „La poartă te așteaptă o trăsură. Poți avea încredere în cinstea și discrețiunea vizitiului”. Firește că tot felul de gînduri o năpădiră. „O fi o cursă”, „vrea să mă omoare”, „ce-o fi, o fi”, se încurajă. Mai tîrziu, va povesti. „Pentru orice eventualitate m-am făcut foarte frumoasă. O rochie de velur bleu, un mare mantou garnisit cu blană și o pălărie din aceeași stofă cu a rochiei. Eram foarte reușită. Trebuia să fii întotdeauna pregătită”. Ajunse la un han dincolo de Copou, fiind întîmpinată de Palla și un bărbat mic de statură care se recomandă: Popescu! Dar, se auzi „un hohot de rîs”. Pe Popescu acesta, Rose îl cunoștea după portretele care se răsfățau în vitrinile tuturor negustorilor din Iași. Era fiul lui Vodă, beizadea Ion. Le prince Jean. „Beizadea Ion începu să rîdă și el. „Bună seara Rose, îmi placi și te iubesc!” Și așa a început povestea de dragoste dintre un prinț și o dansatoare. Rose primea de la el „rochii, pălării, juvaere, trăsuri și servitori”. Tot ce era mai frumos în prăvălii era vîndut franțuzoaicei. Însă prințul îi mai făcu un dar la care nebunatica dansatoare nu s-ar fi așteptat: o făcu să simtă deodată și în sfîrșit ce înseamnă iubirea. De acum era a lor. Nu puteau trăi fără a fi împreună o dată, de două ori, de trei ori pe zi. Și cum se despărțeau își scriau, după cum merg, cine nu știe? lucrurile în dragoste. Pînă într-o zi cînd prințul nostru o ceru de nevastă! Și cum Rose Pampon îl iubea prea mult pentru a se împotrivi, acceptă: „Dacă vrei tu, zise, hai să ne căsătorim”. Nunta s-a făcut ” fără martori” la o biserică din Copou. După nuntă ” se întoarseră amîndoi acasă la ea, cinară, se culcară, se iubiră și adormiră…”

Dar, poliția domnească nu dormea. Vodă Grigore Ghica e înștiințat de isprava prințului. Astfel că dimineața la orele 7.00, poliția, Consulul și toată șleahta, plus preotul care i-a cununat se înfățișară la apartamentul tinerilor căsătoriți pentru explicații. „Rose Pampon a avut atunci o inspirație dumnezeiască. În disprețul tuturor inconvenientelor și al solemnității momentului, ca adevărată „gamine de Paris” ce era, dar drăguță și nostimă foc, se întoarse rîzînd la sfinția sa și-i arătă limba:

– „Dumneata ești părintele care spui că m-ai cununat aseară? Uită-te la mine, eu sînt aceea? Mă recunoști? Poți jura dumneata că ne cunoaștem?

Pr Popa își puse potcapul și ieși buzna pe ușă afară, strigînd cît îl ținea gura: Asta-i dracu împielițat…dracu, dracu!” Apoi, în iatac, ea istorisi lui beizadea Iancu cele întîmplate, făcînd haz de mutrele Consulului, polițaiului și popii. Tînărul prinț și locotenent de poliție, va fi prins prin înșelătorie și dus la închisoarea din Socola. Și ce a țesut tot anul s-a rupt într-o clipă. De acolo, reușește să-i trimită lui Rose o scrisoare în care îndurerat îi scrie că „îmi ard cuvintele de dragoste pe buze și nu le găsesc, sînt nebun, mi-am pierdut mințile, scrisoarea aceasta e poate fără înțeles…”

Rose a „sărutat-o, a plîns, a citit-o iar, a sărutat-o și a plîns. Acum biata fată, ce să facă? Și-a vîndut lucrurile, a luat 200 de galbeni de la Vodă și plecă din Galați la Marsilia. Statornic în dragoste, prințul Jean îi va scrie: ” te iubesc, te iubesc, așteaptă-mă că vin”. Dar ea? Repede, neașteptat de repede îl va uita pe ilustrul ei soț de o zi.

La Paris intră în vîltorile vieții. Spre bătrînețe „săturată de toate prostiile acestea” își cumpără o fermă cu „vaci, găini și porci”. Într-o zi va scrie ” a fost povestea mea de dragoste cea mai frumoasă, cea mai sinceră, cea mai aleasă, anii care se vor scurge nu vor putea pierde intensitatea amintirilor mele”.