Sîntem invitații lui Carasu’ la o plimbare prin bălțile Deltei. Veniți cu mine, zice, frecîndu-și palmele mari și late, ca niște palamace, de parc-ar vrea s-aprindă cu ele tot stuful ce s-a uscat iască din cauza secetei ce nici că se mai ostoiește!
Delta, toată-i, un cuptor încins, de te și miri cum de nu-i fierb întinderile de apă de-atîta fierbințeală pe care o înghite. Soarele, sulițe roșii, de foc, ucigătoare, ce trimet vietățile pe sub umbrele jilave ale plaurilor sau le obligă la scufundări repetate, ce le sleiesc puterile. Dar Carasu’ nu vede toate astea, gîndul lui e la desfătarea limbii și a gîtlejului. Știe el ce știe cînd ne îndeamnă să urcăm în lotca neagră, lungă și ascuțită ca un cioc de barză.
Îl cunoscusem întîmplător, la Crișan, se pare, unde poposisem cu alți doi ciraci porniți după fantome, călare pe cai verzi pe pereți. Așa-i cînd ai prea mult timp liber și vrei cu tot dinadinsul să-l omori. O iei razna pe coclauri. Tocmai atacasem frontal paharele cu trăscău de ismă, al naibii de rău, da’ bun fără pereche în răcoarea ce ți-o prăvălea pe limbă, cînd a apărut el. Parcă ceva ne luase, dintr-o dată, lumina. Mare cît un vapor și lung cît o zi de post! În labele ca niște covăți de frămîntat pîinea ori de adormit pruncii, se pierduseră cîteva monede. Firfirici. Prea mici și prea puțini pentru setea lui de căpcăun. Îi tot număra și-o lua de la capăt, doar-doar s-or înmulți! Speranțe deșarte. Cum stătea așa, namilă în ușa parcă strivită de masivitatea lui, ne-a văzut privindu-l. Și-a ațintit asupra noastră doi ochi mari, întrebători, fascinanți, pe un chip fălcos, bolovănos. Sinceri și tandri. În contrast total cu animalul din el. I-am făcut semn, un gest instantaneu, negîndit, necontrolat, cu degetul arătător al mîinii drepte încovoiat ca un cîrliga: a-ncoa, adică-te! S-a pornit spre noi și abia atunci i-am văzut picioarele neverosimil de mari, desculțe, cu dește cît crenvurștii polonezi. Ajuns în dreptul nostru, ne-a luat la fix, în timp ce lipovenii din jur ne urmăreau curioși, să vadă ce-o să iasă din întîlnirea asta cu grad ridicat de seismicitate. A grăit: dați și voi de-o gargară, că mi s-a scorojit și sufletul de-atîta arșiță! Dăm, nene, cum nu, n-om sărăci noi dintr-atîta și nici bogați de-aici n-om pleca, fiindcă n-am venit la pricopseală! Cîrciumarul, un sfrijit c-o barbă ca de schimnic, de-i acoperea tot pieptul scofîlcit, se și-nfățoșase cu sticloanța din care lichidul galben-auriu al săcăricăi clipea cu luciri îmbietoare. Uite-ți cinstea – îi spune mătăhalei, iar voi ăștia, ieșiți cu carboavele la ‘naintare! Ne conformăm, în vreme ce goliatul își soarbe, fără vreun alt îndemn, cu plescăituri pofticioase, tăria picată în hăul gurii lui ca o mană cerească. Suge țocăit, înghite cu noduri, precum pruncul la țîța mîne-si. N-am priceput, atunci, cum nu pricep nici acu’, cum de poți să-i pui căpăstru setei, cu rachiu, pe-o arșiță ce parcă topea și pietrele! Dar asta e, eram în deltă și nu în altă parte, iar mirările, aici, nu-și prea au locul. Asistăm, așadar, cum aerul ia locul basamacului din sticlă, în vreme ce niște binevoitori, amatori și ei de-o cinste, ne pun în temă: ați pus-o de mămăligă cu Carasu’, e mai sugativă decît sugativele alea adevărate! O să vedeți voi! Ce nume mai e și ăsta?, le-o întoarcem, într-o încercare de schimbare a azimutului discuției cu răsuflări de aburi înnebunitori de alcool popular, adică ieftin și prost. Carasu’? A, da, Carasu’! Păi cum să-l cheme altfel, de vreme ce umblă toată ziulica cu el în gură, pe post de făcător de copii? Băga-mi-aș ori mînca-me-ai carasu’ e, la el, literă de evanghelie. Și-n zi de dulce, și-n zi de post, la el nu contează. Da-n rest, celovec de treabă, știe delta ca pe alta, nici că se poate călăuză mai bună!
Ne terminăm împărtășania la „Bibanul borțos”, punem cap-compas lotca luii Carasu’, care-și și vîrîse lopețile în furcheți, urcăm pe punte (vorba vine, care punte?, de fapt ne prăvălim în gaura neagră a bărcii, printre parîme și scule de pescărie). Namila dă un chiot răgușit, pe care-l repetă de trei ori, ca o sirenă stricată de vapor eșuat, se proptește în rame, și iată-ne desprinși de mal. Gata, ai lui sîntem! Ne-ncepem aventura. Lunecăm lin pe canale înguste, printre păduri de stuf. Adio, civilizație! Preț de vreun ceas plutim fără să scoatem o vorbă, doar gîrmacele lui Carasu’ care spintecă apa, plescăind adormitor, tulbură plăcut liniștea. În sfîrșit, poteca se deschide, zarea se lărgește, am pătruns într-un ostrov ca un circ roman, pe malul opus se ițește o colibă, un adevărat palat în pustietatea asta lichidă. Copaia noastră plutitoare, antediluviană, se îndreaptă glonț spre ea, atacă frontal malul și eșuează pe o limbă de nisip. Toată lumea la mal!, tună căpitanul, care calcă apa de parc-ar merge pe asfalt. Îl urmăm, cu sentimentul c-am naufragiat pe-o insulă pustie. Gazda noastră nu stă la discuție, înșfacă un năvod dintr-un cotlon al colibei, reintră pînă la piept în apa cu fierbințeala oarecum molcomită de apusul care tocmai înroșea orizontul și, cu gesturi de cowboy care-și lansează lasoul, aruncă plasa resfirînd-o evantai. Filează, apoi, cu grijă și apa începe să forfotească de dansul plevușcăi prinsă între ochii ei. Dar e și din ăla barosan, oferta e completă. Punem de-un borș, zice, cu apa șiroindu-i de pe trup ca dintr-o sită. Pescăresc, adaugă. Vatra pentru foc și crăcana de metal pentru ceaun sînt pregătite, așteaptă amnarul. Scăpărăm și focul sare iute spre noi, lingîndu-ne fețele ca niște cățelandri. Gazda noastră umple cu apă de baltă, nămoloasă și sălcie, ceaunul uriaș, în care rostogolește plevușca taman așa cum o scosese din ostrov. Fierbe repede, ține să ne lămurească, voi n-aveți altceva a face decît să îndesați răgăliile, ca să nu moară focul. Din cotloane doar de el știute scoate la lumină legumele – roșii rumene, ardei grași verzi de la febră, morcovi rotofei, verdețuri gingașe, ceapă, pe care le spală și le toacănă cu mișcări pline de dexteritate. Răstoarnă fîțele, deja fierte, într-o sită, prin care le freacă deasupra ceaunului, pasta de carne fragedă îngroașă zeama, o face dulce, după care dă la iveală, el știe cînd le-a pregătit, bucăți mari, grase, de crap adevărat. Cîteva clocote și borșu-i gata. Pînă să se ostoiască fiertura, prăvale și mămăliga, mare cît roata carului. Ardeii iuți, lungi cît niște sulițe de hotentoți, așteaptă să ne frigă buzele și cerul gurii. Atacăm zeama groasă, în care înoată provocator hălcile de pește, ca niște hughenoți porniți după pradă. Cîte șapte draci se bat la gurile noastre! Carasu’ n-are timp de festin, a luat în grijă tablaua pe care se părpălesc și se rumenesc hartane de somn gras, mujdeiu-i, și el, gata, mirosul ne omoară, nu alta! Sîntem la marginea și începutul lumii, dacă așa trăiau primii hominizi, vrem să ne întoarcem la acele timpuri. Fără zăbavă! Toate bune, unul rău: udătura, gîrlă și ea, și-a pierdut răcoarea după atîta umblet prin deltă, are temperatura aerului, adică înaltă, da’ trecem cu înțelepciune peste asta. După ce ne punem burțile la cale, inclusiv Carasu’, care mai mult s-a pupat cu stacana, decît cu linguroiul, găzdoiul dă tonul la cîntec. Melodii lipovenești, cînd triste și duioase, cînd vesele și săltărețe. Îi ținem isonul, încercăm și cîțiva pași de kazaciok. Oameni nebuni, nu alta, care au dat în mintea copiilor! S-a-ntunecat de mult, luna ne privește galbenă de ciudă, cărbunii vetrei s-au cam făcut cenușă, iar țînțarii s-au obrăznicit de-a dreptul! Cădem lați pe nisipul fin al plajei. Pînă în zori, cînd Carasu’, știind la perfecție mersul trebilor de p-aici, ne scoate, cu lotca, în calea navigabilă și ne predă, cu tot cu miresmele de pește, usturoi, mitilic, unui șlep ce luase calea spre Tulcea. I-am lăsat, drept mulțămire pentru plimbare și ospățul pescăresc, o duzină de „gălbioare” fierte din secară, iar de la el ne-am păstrat amintirea unei escapade de care nici c-am mai avut parte! Ce s-o mai fi întîmplat lîngă coliba de stuf de pe plaja din ostrovul singuratec, cine să mai știe! Oricum, o fărîmă de suflet îmi hălăduiește încă pe acolo, ținîndu-i de urît lui Carasu’. Dac-o mai fi făcînd umbră lumii ăsteia anapoda! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns